Giorgiana Radu
Da, sunt paisprezece la număr. Mulți, pentru o Românie prea săracă spre găzduirea unor uriașe aspirații. Aspirații cu ștaif, bineînțeles, pe măsura multora dintre candidații fotoliului confortabil de la Cotroceni.Recolta acestei toamne prezidențiale se arată mult mai bogată decât cea măsurată în mere, struguri, în general produse autohtone de sezon, prin care ar trebui să abunde plaiul mioritic, dar din motive doar de unii știute, stăm slab – ca să nu zic prost.În plin avânt viticol, kilogramul de struguri costă opt lei în podgorie, la șosea, în Valea Călugărească, ceea ce ne pregătește aspru pentru lunile de iarnă, când, probabil, prețul va fi dublu. Dureros e faptul că fructele nici măcar nu au gustul solului nostru. Au parfumuri și gusturi venetice. Ele provin din livezi și vii străine, dar acesta e un subiect care merită exhaustiv dezbătut pe altă pagină.
Întorcându-mă la ce ne frământă cel mai tare în această toamnă, alegerile prezidențiale, am remarcat bogăția, nu doar cromatică, a celor dornici să conducă România și, implicit, pe noi, turmă consultativă ciclic, în funcție de cotele materiei cenușii din dotare.
Deși campania nu a primit încă startul spre maratonul electoral, orașele sunt împânzite de bannere care ne înștiințează cât de bine ne va fi, votând pe unul sau altul dintre candidați.
În orașele de provincie, afișele sunt mai modeste, ajustate probabil de buget, pe când în Capitală, ele pot acoperi pogoane întregi de calcane și panouri stradale. Poate că aceia de la țară se vor simți discriminați. Votul lor se contabilizează la fel cu al celor din marile orașe, de ce să nu beneficieze și ei de imaginea artistică și promisiunea pe hârtie (măcar!) a celor paisprezece, la același nivel? Măcar la acest capitol să se simtă egalitatea între cetățenii satului și ai orașului, că în rest …
Într-un exercițiu electoral, întreb pe care dintre candidați îl veți vota? „Pe Dumnezeu”, „pe nici unul”, „pe X nu-l votez că-i prea tânăr”, „pe y, nici atât, că-i hahaleră”, „pe ăsta că a mai fost și mai rău nu vreau să experimentez”, „nu-l vreau pe niciunul”.
Tac şi mă întreb la rându-mi, iar răspunsul întârzie. Scrutinul trecut am ales și am votat fără rezerve, cu convingerea schimbării, iar ea s-a produs doar parțial. Acum, deși oferta abundă în candidați, îmi este peste poate să decid. Impulsul ar fi să spun că nu am ce alege, drept pentru care nu merg la vot, dar nu asta e soluția. Votul e un drept câștigat prin multă vărsare de sânge și, indiferent de ce ni se pune pe taraba electorală în această toamnă, el este arma la îndemână spre exprimarea unei opțiuni.
Grădina prezidențiabililor e mare, timp ar mai fi să ne convingă, unul căte unul și toți la un loc, chiar dacă scepticismul românului începe să fie netratabil. Unii stau bine în sondaje, dar nu-i destul. E bine să știe, să afle dacă nu știu, că dormitul sub umbrela siguranței naște coșmaruri. Iar victoria e un vânat rar și abil, care iute apare și la fel de repede se dizolvă în desișuri. În final, asemenea personajului lui Caragiale, turmentat bietul de el, derutat și năucit de promisiuni și vorbe în vânt, întreb la rându-mi: Eu cu cine votez?
