Lucian Avramescu
Am intrat într-un cimitir. Nu spun de unde, fiindcă peste tot e la fel. Jumătate din morminte arată că de ani, nimeni, nimeni n-a mai trecut pe acolo cu o lumânare, cu o floare. Buruienile vechi, uscate, au lăsat printre ele să crească alte generații de buruieni. Sunt plantele tragice ale abandonului. Sunt întruparea vegetală a uitării. Urmașii nu și-au uitat morții, dar distanțele, costurile, timpul limitat îi obligă la o lacrimă în depărtările lumii unde nu aventura, ci viața, cu nejunsurile ei, i-a împins. Pribegia românilor poate fi citită, ca un bocet mut, în cimitire. O bună prietenă, scriitoare româncă, trăind de ani și ani în Italia, unde-și făcuse un rost, venea o dată pe an în țara natală. Se născuse în București.
Într-un cimitir din Capitală odihnea, în somnul de veci, tatăl său pe care-l iubise enorm. Sosea mereu într-un anume moment al verii, când lanurile de floarea soarelui erau în plină splendoare aurie.
Cumpăra, nu știu de unde, un coș uriaș de floarea soarelui și acoperea, lipind floare lângă floare, întreg mormântul părintelui pe care inima ei se încăpățâna să nu-l uite, cu auriul acestei minuni a verii. Am întrebat-o de ce face asta. Mi-a răspuns că tatăl ei, agricultor cu doctorate, iubise nespus de mult această floare a astrului zilei. În genunchi, lângă mormânt, vară de vară, ore în șir vorbea cu iubitul său tată, care se găsea acoperit de argilă și flori.
Ieri scriam, în București (acum am revenit la Sângeru), un text onorat cu multe comentarii, intitulat ”Cine plăteşte pentru cea mai cumplită evacuare a românilor din România?”. Uitasem să scriu ce am așternut mai sus, strofă din tragedia națională, parte din cea mai grea și apăsătoare suferință a unui popor care a fost alungat, timp de 30 de ani și continuă să fie zilnic alungat din țara minunată, bogată, dar distrusă și sărăcită de o politică autohtonă hapsână, în care s-au născut.
Bună dimineața români, oriunde v-ați afla! Țara e încă frumoasă. Veniți s-o facem la loc!
