Lucian Avramescu
L-am citit mereu pe Eminescu nu doar cu evlavie. Imaginaţia mea legată de poet întrecea măsurile lumești. Frumos, cu fruntea cât universul, Eminescu, pe care unii contemporani îl caracterizau ca ”scund, păros și viril”, nu se potrivea cu imaginaţia mea pe care o insulta.
Mustaţa deasă și expresivă dintr-un portret de la 30 de ani mi-a cerut voie să-l accept ca păros. Și leii sunt păroși, iar unele personaje din Olimpul cu zei al Greciei antice arată ca niște sălbăticiuni. Să zicem, în consecinţă, că ar fi fost hirsut.
Viril? De ce ar trebui ca un poet să fie emasculat?! Sinuciderea Veronicăi Micle, la două luni după moartea poetului, pasiunea cu care a umplut viaţa multor iubite, de la o croitoreasă din sat, până la nemţoaica de la studiile lui reluate în Berlin, de la verișoara lui Caragiale, cu zece ani mai vârstnică, până la o văduvă planturoasă, mamă a doi copii, toate indică faptul că Eminescu n-a scris doar poezii acestor femei și nu le-a mângâiat doar de la distanţă. Pe toate le-a tradus în poezii, de la ”Mortua est”, la stingerea Elenei, pe care a iubit-o la 15 ani ai lui, ea având 18, până la actriţa Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, mai mare ca el cu zece ani, căreia îi dedică poezia “Atât de fragedă”, asta neînsemnând că poetul le-a iubit numai ca muze, platonic și ineficient.
Bifez, fără a-i insulta memoria, dimpotrivă, aplecarea către descoperirea nu doar a farmecelor de surâs ale femeilor, multișoare, din viaţa lui. Dar relatarea că Eminescu era scund mă enervează. Nu consider că oamenii scunzi n-ar fi merituoși, formidabilul pictor Toulouse-Lautrec avea un metru și 52, nici Napoleon nu era prea înalt, dar la Eminescu nu se potrivește.
Poetul, despre care Arghezi scrie că atunci când trecea pe Calea Victoriei toată lumea îl privea ca pe un miracol cosmic și șoptea, înfrigurată, „iată-l pe Eminescu”, nu putea fi scund, că nu s-ar fi văzut în mulţime.
Un coleg de școală zice că era mic și puternic. Puternic, cred, dovadă că i-a dat doi pumni lui Caragiale, care atentase, cu succes se pare, la candorile Veronicăi Micle, nevasta avocatului Micle și amanta lui. Dar scund? Dacă era atât de mic pe verticală înseamnă că trei sferturi din Eminescu era doar fruntea!
Domnilor critici și istorici literari, scoateţi din cărţoaiele voastre despre Eminescu detaliul că era, corporal, scund. Eminescu este înalt cât toată istoria culturii române. E bogat în frumuseţe ca limba română. Eminescu este Everestul nostru naţional, identic cu Bucegii, depășind cu un cap orice genialitate a universului. A avut un metru și 65, scrie băţos unul, istoric literar lung cât o prăjină și uscat în frază ca un cimitir, iar altul îi mai taie un centimetru. Și dacă ar fi așa, tot nu-l putem măsura pe geniul naţional al românilor cu șublerul și metrul de tâmplărie. Ce dracu! Eminescu e ca Dumnezeu, intră în alte reguli. Nu judeci ”Glossa”, ori ”Venere și Madona”, uitându-te dacă marele romantic avea păr mult la subraţ!
Cei care l-au măsurat, cum ne-a măsurat pe noi, la recrutare, terminând liceul, o muiere mustăcioasă, goi, în faţa unei comisii militare, au avut instrumentul de măsurat defect. Eminescu rămâne cel mai înalt din relieful vast al literaturii naţionale. Și asta, domnilor, să vă intre tuturor în cap. Scoateţi-l pe Eminescu din anatomia banală, a noastră, a celorlalţi și imaginaţi-l ca astru. Ne-au fost luate destule, așa că lăsaţi-ni-l pe Eminescu nevătămat, înalt cât toată cultura română la un loc.
