George Marin
Inspirați de prezența fotografiei pe coperta programului de meci Petrolul – Mioveni și de aplauzele publicului la auzul numelui său în timpul prezentării formațiilor înaintea începerii jocului, ideea „radiografierii” noului venit, dar și fost echipier al Petrolului, a prins imediat. Așadar, să analizăm un pic, din perspectiva omului din tribună, prestația lui Younes Hamza.
Hamza, un om al golului în trecuta perioadă petrolistă, a jucat destul de puține baloane în meciul de marți seară. Doar 27! De ce numai atâtea? Simplu! Pentru că nu a primit. Cele mai multe baloane jucate au fost cu capul (10), recepționând aruncări de la margine (de patru ori, el, om de careu!) și făcând alte șase devieri pentru colegi, primind mingi lungi, acționând ca pivot. Dintre aceste baloane jucate cu capul, doar două au fost în careul advers: o boltă din poziție incomodă (min. 13) și o deviere pentru Munteanu, al cărui șut s-a dus pe lângă poartă (min. 66).
Atacantul petrolist ar mai fi putut juca alte 11 baloane dacă pasele i-ar fi fost trimise cu mai multă precizie. Centrările pentru el au fost imprecise, angajările cu pase lungi au venit și de la Țicu, și de la Bărboianu, dar și de la portarul Avram. Explicabil, deoarece au fost multe momente după pauză în care Hamza a fost singurul jucător aflat la mijlocul terenului când restul echipei… păzea pepenii de pe lângă poarta lui Avram la atacurile argeșenilor.
O singură angajare frontală a fost bună, dar Hamza a fost trădat de preluare (min. 84). Ar fi scăpat singur spre poartă și am fi putut admira – ce dorință fierbea în tribună! – instinctul de golgheter.
Ca realizări strict individuale, putem enumera o încercare de pătrundere, stopată prin fault (min. 37), deja amintita lovitură cu capul din debutul meciului, un șut blocat de adversari (min.76) și ceea ce ar fi putut fi imaginea de generic la televiziunile de sport, dar nu a rămas decât un mare oftat după ce mingea s-a plimbat agale prin fața părăsitei porți a oaspeților și a ieșit în aut. Hamza s-a luptat la o minge aparent fără șansă în careul advers, undeva la colțul din dreapta al careului mic, între trei argeșeni, și, cu oarecare noroc, a rămas cu balonul. Cu un reflex de marcator autentic, cu spatele la poartă, a trimis cu călcâiul. De puțin fără succes (min. 31).
Ar fi de făcut câteva observații: Hamza a fost în nota echipei, o echipă care a evoluat inconstant, când coerent, când dezlânat, cu destule sincope și, mai ales, iarăși, fără inspirație.
Ca evoluție personală, Hamza s-a aflat marți sub nivelul pe care îl cunoaștem și pe care el îl poate atinge din nou. Se poate pune acest fapt pe seama unei incomplete pregătiri fizice, dar și pe seama faptului că relațiile de joc nu sunt încă foarte bine cizelate.
Nu se poate spune că Hamza nu a căutat jocul combinativ din moment ce majoritatea paselor sale, deși nu multe în acest joc, au fost direcționate către Arnăutu, Stoica și Șaim. Dar, ca atacant, trebuie și să primești pase utile. Rar a fost cazul în meciul de marți. Așadar, a-l compara pe Hamza de acum cu Hamza de acum câțiva ani este nepotrivit. Atunci erau alți servanți, de o cu totul altă calitate fotbalistică. Acum, să așteptăm totul numai de la el este incorect. Să ne gândim că inspirația sa la lovitura cu călcâiul ar fi putut decide învingătoarea ar fi prea mult. Da, s-ar putea întâmpla o dată ca o astfel de lovitură, ori o altă sclipire să fie decisivă. Dar, nu întotdeauna. Echipa unde este?
