Florin Tănăsescu
A fost prima mea întâlnire cu o fată. M-am dus îmbrăcat în costum şi cravată. Fiinţa – Poveste îmi dăduse întâlnire, ciudat, lângă o mănăstire. Dar, trecui cu vederea anapozenia, fiindcă la un aşa rendez- vous poţi să zici nu ? M-am gândit că o cheamă Ofelia şi nu ieşea din cuvântul tatălui să, bătrânul Shakespeare (“La mănăstire cu tine!”). Nu era ea.
Fata – Poveste, care semăna ba cu “Fetiţa cu chibriturile”, ba cu Ileana Cosânzeana, ba cu Cenuşăreasa, îmi zice direct: “În lumea voastră nu mai e loc şi de mine !”
“De regulă – zisei eu fâstâcit, tu ai un final fericit. De ce eşti pesimistă? Uită-te-n jur ! Lumea e veselă, nu tristă.”
“Lasă-mi fata în pace”, se răsteşte, la mine, numitul Ispirescu. Petre Ispirescu. „Ştii că poţi fi acuzat de agresiune sexuală ? Te dai la ea ? Şi tu şi toţi netrebnicii din iarmarocul ăsta ? Este liberă să facă ea ce vrea”.
Da, bag de seamă că lângă amintita mănăstire era un fel de iarmaroc. Înghiţitorul de săbii, Femeia cu barbă, Scuipătorul de flăcări, iluzionişti şi toată liota din politichia românească. Fiecare cu basmul-promisiunea lui. Înghiţitorul de săbii striga că va eradica toată corupţia din ţara asta. Ăla care scuipa flăcări promitea că, împreună cu pseudoD’ Artagnanul amintit, va trece prin foc şi sabie toată netrebnicia din ţara asta. Femeia cu barbă citea un discurs scris cu litere chirilice. Ad-litteram. Ioc să înţeleagă cineva ceva, dar lumea din iarmaroc o credea…
Apar şi Fraţii Grimm, dar în costum de doliu. Fiecare ţine în mână câte două flori. Două pentru Hans, celelelalte două pentru Gretel. Şi ei urmau să moară.
Respectuos, lumea le face loc să treacă. Doar Păsărlăţilungilă – ştiţi, ăla înalt cât o prăjină – stătea departe de gloata adunată – citând din cineva “ Dacă vrei să cunoşti România, priveşte-o de aproape. Dacă vrei să o înţelegi, uită-te la ea de departe!”.
Apare şi domnul Andersen, ţinând în mână o coroană. “Este pentru <<Fetiţa cu chibriturile>>, care are de gând să moră a doua oară aici, îngheţată. Vin să-i aduc un nou omagiu”, îşi justifică prezenţa domnul Hans. Când aude de chibrituri, aruncătorul de flăcări îi cere măcar unul, justificându-se: “ Ştiţi, domnule, campania iarmarochială e lungă şi trebuie să ţin trează flacăra minciunii în conştiinţa naţiunii. Iar pe la chioşcuri nu se mai găsesc brichete. Suntem o ţară aproape făcută scrum, dar încă vie. Doar Cenuşăreasa mai trăieşte încă, dacă mă înţelegeţi ce vreu să spun”.
Andersen îşi vede nestingherit de drum, spre eşafodul amenajat lângă turlă.
Prima Poveste se sinucide, trăgându-şi singură scaunul de sub picioare. La fel fac şi Hansel şi Gretel. Fraţii Grimm pun florile la căpătâiul lor şi-apoi pleacă repede cu-o cursă charter. Lui Păsărlăţilungilă îi cade o lacrimă. Îi cade şi-a doua văzând-o pe Ilean Cosânzeana atârnând în ştreang, taman când Femeia cu barbă zicea că în România va exista tinereţe fără bătrâneţe, dar punctul de pensie totuşi se va mări.
De-atâta zgomot, “Frumoasa din Pădurea” adormită se trezeşte. Vede mulţimea, priveşte iarmarocul şi face infarct. Moare pe loc, nu-i nevoie să mai ajungă la eşafod.
Numai Cenuşăreasa mai trăieşte încă. E nevoie de ea. Când “Bâlciul deşertăciunilor” se va termina, va trebui să strângă toată mizeria lăsată în urmă de Femeia cu barbă, Înghiţitorul de săbii, Scuipătorul de flăcări. Apoi, ca orice poveste, va muri şi ea.
Cenuşăreasa este, aţi ghicit, România.
