Florin Tănăsescu
Trage-mi, te rog, fermoarul la spate, la rochie ! Rujul se potriveşte cu pantofii ? Ai chemat taxiul ? S-ajungem şi noi, să prindem, dacă nu Rapsodia Română, măcar “Odipa regală”. E lume bună-n sală şi nu putem lipsi de la “Balul
George Enescu”. Se dau şi fursecuri, în pauza dintre concerte.
Câinele din vila melomanilor chelălăie nemulţumit.
Tu ce vrei, Puffy ? Nu te ia mama, la bal, la Festivalul Enescu. E lume bună acolo, iar noi nu putem lipsi. Partidul ţine evidenţă la cine şi cu cine s-a afişat pe la sindrofie.
Şoferul de taxi, înţolit în frac, deschide cu reverenţă uşa doamnei emancipate şi a bărbatului cu papion. Puffy mârâie şi adoarme mulţumit. Poporul, de treizeci de ani, a aţipit.
La Paris, un alt Puffy plânge lângă un pat. Câinele francez nu se căinează fiindcă n-are ce mânca, că n-are covor roşu pe care să se-ntindă şi să fie râzgâiat. Plânge în contul prietenului –
ce coincidenţă, numele i se termină tot în “escu”. Îl cheamă George Enescu ! Şi are găvanele ochilor goale. Priveşte spre Micul Paris, Bucharest. Aude, dar nu pricepe nimic. E prost rău, bietul Enescu! Aproape ca mai toţi din ţara asta al căror prenume se termină în “escu”. Cu excepţiile de rigoare: Iliescu, Băsescu… “ De avem sau nu dreptate/ Eminescu să ne judece”.
În România se cântă “Rapsodia păgână în limba română”. Drept pentru care Constantin Brâncuşi trebuie să dea de pomană “Masa Tăcerii”, iar Camil Petrescu (of, iarăşi ”escu”! ) – “Patul lui Procust” la împlinirea fiecărui an, când se face parastasul ăstui neam.
Un bătrânel, câine de pază la intrare-n sala de concerte la “Balul George Enescu”, deschide portiera doamnei cu rujul dat pe buze (şi pe un dinte…) asortat cu pantofii roşii. Îl cheamă George Călinescu şi e cam ţicnit. Rosteşte într-una, ca un smintit: “Aştept să treacă nedreptatea, tinere!”.
– Auzi, mă, ce cântă Filarmonica asta de la Berlin, să nu mor proastă? “Rapsodia franceză în portugheză ?”
– Cred că da, naiba să-i ia. Tu ai grijă să o saluţi şi pe Odipa, că s-ar putea să fie aleasă regină, şi pe Tarzan, şi pe toţi membrii de partid. Mai discret, poţi să dai din cap şi la Opoziţie. Trebuie să ne asigurăm şi vacanţa-n Insulele Canare încă vreo patru ani pentru noi doi, şi pentru bietul Puffy.
În Pavilionul canceroşilor de la Paris, un rus, Yehudi Menuhin, gâfâie şi urcă treptele în care zace bolnavul Enescu. Câinele dă din cap, semn că stăpânul nu e bine. Apoi se retrage într-un colţ de zici că-i român emigrat.
O altă seară a “Balului George Enescu”. Acelaşi George Călinescu la garderobă. Evantaie flutură în sala posmodernistă, ridicată înt-o ţară tristă, tristă, tristă. Puffy de la Bucureşti suferă de spleen şi de-a stăpânilor absenţă. Dar, câine deştept, ca toate javrele naţiei ăsteia, înţelege că stăpânii lui trebuie să semneze condica de prezenţă. Altfel, sunt daţi afară din partid, de alţi stăpâni.
Pe strada Chateaubriand din Paris, Puffy francez urlă lugubru. Sora medicală, nerujată, neparfumată, sare ca arsă. Aţipise fiindcă, amărâta, era româncă şi obosită de atâta stat de veghe.
“Enescu a murit” e vestea care răscoleşte Parisul. Turnul Eiffel se-nclină, în semn de rămas bun, ca un dirijor.
În Bucureşti se cântă “Sonata pentru ţambal fără batistă în Of major”.
Amărât popor !
