Florin Tănăsescu
Camerele de supraveghere din staţia metrolului parizian Alesia au aţipit. Ultimul metrou a trecut. Aprind un Gauloises blondes şi trag fumul în piept, precum ultima ţigară a condamnatului la moarte. În mână ţin radiografia unei fete. Ştiu, mă consideraţi nebun, dar poate că reprezintă scheletul unei domnişoare din “Muntele Vrăjit”. Sau poate al unei ţări.
O cameră de supraveghere, care băuse cam multă cafea şi nu aţipea, se uită urât la mine. Fumez, iar obiceiul ăsta urât nu cadrează nici măcar cu subteranele pariziene, darămite într-o staţie Paris şi Paradais: Alesia !
Am judecat-o greşit. Îmi face cu ochiul, complice, apoi îmi şopteşte în româneşte: “Stai liniştit şi fumează ! Ştiu şi eu ce-nseamnă să fii străin. Străin în ţara ta, nu aici, în Franţa. Mă uit pe coperta tabloidului “Le Canard enchaîne” (Răţoiul înlănţuit). Radiografia fetei, scuzaţi, a Alesiei, pardon, a României, o scap pe peron.
M-aplec, dar mai sprintenă este o demoazelă. Sunt om bătrân, dar mă-nroşesc.
“Pot să m-aşez lângă tine?”, mă-ntreabă fără să ia seama la stânjeneala mea. Dau să mă mut de lângă ea, dar e prea târziu. Deja şi-a pus capul pe umărul meu. Aţipeşte. Radiografia României – schelet este la ea în mâini. O ţine strâns.
După 30 de ani – ştiţi, pe la Paris, timpul trece precum un vis – se trezeşte. Mă-ntreabă: “Scheletul este al iubitei tale”?
“Oh, da, răspund”, ca să nu las loc de vreo interpretare… „N-am verigheta la mână fiindcă, aşa cum vezi, sunt slăbit. Şi-mi cade printre şine”. Aprind alt Gauloises.
„Îmi dai şi mie să trag un fum?”, întrebă absentă, după ce se prezintă: “Je m’appelle Alesia. La fel ca staţia”.
Politicos, îi ofer pachetul de Gauloises, dar ea mă-ntreabă din priviri: “Pardon ?!?”. Şi-apoi vorbeşte: “Nu vreau ţigară. Vreau fumul expirat din plămânii tăi să îl inspir şi eu”.
“Este nebună !”, îmi zisei.
Camera de vedere îmi şopteşte: “Nu e nebună, e din România. Şi vă ştie pe de rost obiceiurile. Cum foştii deţinuţii ai voştri făceau poştă o ţigară, trecând fumul de chiştoace din gură-n gură. Nu-i vorbă, şi azi, la voi acolo, poţi reprezenta un mod de întemniţare printr-un altul, după cum, la fel de bine, poţi să minţi că există ceva care, în fapt, nu există. Cum ar fi creşterea nivelului de trai, speranţa de viaţă, o ţară ca Alesia. Dar cred că eşti sătul de aberaţiile astea”.
Se crapă de zi în Franţa, e întuneric încă în România. Alesia trebuie să plece cu primul metrou. Mă roagă să-i mai las un minut radiografia şi scoate din poşetă rujul, rimelul. Se uită la oglindă. Adică la radiografia – schelet. Se recunoaşte în ea, râde tembel şi se transformă într-o babă stafidită.
Camera de vederi, amabilă cu ceva timp înainte, ţipă la mine: “Aruncă ţigara, române pârlit. Şi pleacă, pleacă, pleacă ! Întoarce-te de unde-ai venit !”
Eu, cerşetorul de la capătul Orientului, care speram într-o ţară frumoasă ca Alesia, mă-ntorc în România. Îmi pun verigheta condamnaţilor pe deget.
Radiografia este CV- ul ţării mele cu unghii murdare de pământ. Încă trăiesc. Dar cu Alesia în gând.
Plângând !
