Lucian Avramescu
Fiica mea cea mică a scris ieri un articol care se chema ”Goana după rechizite”. N-am de gând să concurez, în calitatea scriiturii, cu ea, fiindcă sigur aș pierde, dar încerc un mic comentariu care s-ar putea chema ”Goana după președinți”.
Partide, partidulețe, ”independenți dependenți ”, formațiuni de care n-a auzit nimeni au luat startul spre Cotroceni unde deocamdată aleargă singur Klaus Iohannis, fără ca șansa de a ieși pe locul doi să fie exclusă. Aseară am auzit o doamnă cu nume straniu glăsuind într-o televiziune. A ieșit bine din clinciurile unui reporter care-și pitea, sub zâmbetul ironic și profilul de actor, pofta de a o pune jos. ”La firul ierbii”, zicea el. ”La firul ierbii” zicea și ea, ambii înțelegând plebea, poporul votant. Nu am reținut numele lung al doamnei, candidat din partea nu știu cui pentru Cotroceni.
O altă televiziune mi l-a arătat, împăciuitor cu toate partidele, cu toți contracandidații – ”fiindcă eu iubesc pe toată lumea” – duios ca o alifie și ca un fard, pe domnul Diaconu, actor. De 30 de ani ghidușul om al scenei s-a lipit ca marca de scrisoare de politică. Primul guvern Verdeț l-a găsit în prim plan, o televiziune l-a proiectat în Parlamentul European.
Ca director de teatru a reușit să strângă în punga familiei sale toți banii pentru roluri, regii, scenarii, poate că și pentru rupt biletele la ușă, nu știu exact, mai ales prin semnătura de prestatoare a consoartei. La Bruxelles a excelat prin abundența de consilieri personali care făceau doar exercițiul de a încasa niște bani. Talentul de a juca rolul politic, fără strălucire, dar abundent remunerat, e îndreptat acum spre Cotroceni.
Un alt domn, fioros în privire, Cumpănașu, abonat înțeleg și el la bani publici de ani și ani, unchiul unei tragedii, promite să încalece Cotrocenii pentru a termina cu tâlharii, violatorii și toată neghina nației. A promis că nu va candida la Cotroceni, numindu-i scârbe pe cei care-l bănuiesc de așa mârșăvie. Iată-l în alergare disperată pentru semnături.
Doamna Dăncilă, consiliată de unii care nu ostenesc s-o laude, genialitatea ei politică neabsentând din panegirice, și-a catalizat partidul s-o voteze cum o ști, să adune poporul pesedist la urne, fiindcă dacă ar pierde – ceea ce ambalajul intelectual al domniei sale exclude – vinovați ar fi liderii locali care n-au știut să se miște. Cad eu, vă dau afară pe toți, și pun alții, că și Dragnea făcea aidoma, este lozinca amenințătoare și sabia lui Damocles, sub care se mișcă orice pesedist fruntaș.
Pe o stradă din București, l-am găsit, în primul afiș electoral care mi-a luat ochii, pe domnul Iohannis. Afișul, mai înalt ca președintele viu, măsurând pe verticală cât două cămile puse teanc, transmitea ceva. N-am putut citi bine fiindcă eram împins de un claxon nervos din spate. Președintele stă bine, observ, în toate sondajele de opinie, chiar și în cele ale pesedeilor, ceea ce mă împinge la gândul inutilității scrutinului.
Dar dacă, în avalanșa asta, câștigă, să zicem, domnul Pleașcă? Cine-i domnul Pleașcă? Unul care s-a autoporeclit astfel, fiul unui cărturar apus. Nu uit cum îl repezea pe tătâne-său la o veche emisiune unde ăl bătrîn era întrebat, iar loaza răspundea, dându-se mai înstărită în idei.
Cine mai candidează? Nu știu, dar înțeleg că iau startul o droaie, ca la Daciada, sau la maratonul unde se poate înscrie populația toată, dând din genunchi și din coate, iar la linia de sosire nu ajunge nimeni. Sosirea însemnând dragoste de țară, demnitate umană, iubire de semeni, sacrificiu de sine.
