Continuăm serialul dedicat istoriei fotbalului prahovean, cititorii având ocazia ca în fiecare sâmbătă să citească materiale „cu parfum de epocă” despre cei care au pus bazele fenomenului fotbalistic în judeţul nostru. Astăzi continuăm prezentarea celui care a fost Ion Radu, alias ”Caţaonu”, figură emblematică a fotbalului nostru, de numele său legându-se o adevărată istorie.
În 1968, Ion Radu revine în fotbal, ca secretar al Asociaţiei Sportive Metalul. Echipa promovase în divizia C, prin fuziunea cu Rapid Mizil. Au urmat alte 3 baraje de promovare în divizia B şi în anul 1971 echipa şi-a realizat, în sfârşit, visul. Echipa a fost condusă la acest baraj de Ion Radu. Înaintea ultimului meci, echipa avea un singur punct. După ce pierduse meciul cu Chimia Suceava, Metalul avea nevoie neapărată de victorie. Nimeni nu mai credea în promovare. Atunci, Ion Radu a avut ideea salvatoare: a promis jucătorilor echipei şi antrenorilor Gheorghe Bărbulescu şi Virgil Dridea o primă de calificare de 5000 de lei “de căciulă”. Mai mult decât atât, trebuia promis ceva şi arbitrilor. Mai rămânea o problemă, de unde să facă rost de aceşti bani, care însemnau pe atunci cam 4 salarii medii. Ion Radu s-a prezentat la directorul general al uzinii, Gheorghe Şilaev, iar acesta i-a spus, ca orice director al vremii: “Descurcă-te, n-am”. Soluţia salvatoare a fost o primă acordată tuturor angajaţilor uzinii, pe care aceştia au facut-o jumate-jumate cu echipa de fotbal şi aşa jucătorii au primit după meci câte 5000 de lei, că doar o dată, după 9 baraje, promovează în divizia B. S-au strâns atunci 118.000 de lei, dintre care 18.000 de lei au fost daţi echipei de popice, aflată şi ea în baraj. Numai că bucuria a fost de scurtă durată. Muncitorii au fost nemulţumiţi, iar Ion Radu, ca preşedinte al secţiei de fotbal, a trebuit să facă faţă unei serioase verificări din partea organelor de control ale partidului, conduse de un zbir pe nume Zipiş. După ce toată uzina a fost luată “la bani mărunţi”, decizia a fost că banii trebuie returnaţi muncitorilor.
Echipa se afla, însă, în divizia B, iar numai după 2 ani a început să emită pretenţii la promovarea în divizia A. A fost, probabil, singura dorinţă neîmplinită a lui Gheorghe Şilaev. Acesta a fost întotdeauna nemulţumit de “tributul” în jucători pe care Metalul l- a dat “echipei fanion a judeţului”. Mai mult decât atât, începând cu 1974, Metalul trebuia să ajute cu puncte echipa din Ploieşti pentru ca aceasta să promoveze în prima divizie. La 10 mai 1975, Metalul a întâlnit Petrolul pe stadionul din Ploieşti. Directivele erau clare: Petrolul trebuie să învingă. Ion Radu, devenit din 1972 preşedinte al asociaţiei sportive, nu s-a împăcat niciodată cu jocurile de culise, atunci când echipa lui trebuia să piardă. În plus, situaţia Metalului în clasament nu era prea liniştitoare. Un punct la Ploieşti, obţinut de la o echipă care nu emitea niciun fel de pretenţii la promovare, era suficient pentru echipa din Plopeni. Ion Radu l-a contactat pe Mihai Ionescu, fostul portar al petroliştilor şi al echipei naţionale, promiţându-i acestuia şi prima de victorie a jucătorilor din Plopeni. Acesta, însă, a evitat un răspuns tranşant, amânându-l până la începutul meciului, apoi până la pauză, când Metalul conducea cu 1-0, golul fiind marcat de un fost petrolist, Laurenţiu Rădulescu (min.25). După o carieră la cel mai înalt nivel, Mihai Ionescu a evitat atunci un “blat” cu o echipă pe care era convins că o poate învinge. La pauză, Radu a încercat o ultimă înţelegere cu Mihai Ionescu, vicepreşedinte la Petrolul şi aceasta rămasă fără rezultat. În aceste condiţii, Ion Radu l-a întrebat pe Negoiţă, jucător pe atunci la Petrolul, dar lansat în fotbal de Metalul Plopeni, despre indicaţiile primite la cabină. Cum răspunsul acestuia a fost: “daţi-le 5”, acesta i-a ambiţionat pe jucătorii din Plopeni, meciul încheindu-se cu acelaşi scor înregistrat la pauză. Ion Radu a trezit atunci mânia conducerii judeţene de partid. Marinov, secretar cu propaganda pe judeţ la acea vreme, a ţinut luni o şedinţă neprogramată cu directorul Gheorghe Şilaev, somându-l pe acesta ori să-i concedieze pe Radu şi Dridea, ori să-şi prezinte demisia. Deşi director plin de peste 20 de ani, Şilaev nu putea trece peste dispoziţiile venite de sus. I-a prezentat cazul lui Radu, trimiţându-l pe acesta “în gura lupului”, sfătuindu-l chiar să nu-l contrazică pe “tov. secretar”. Aşa a şi făcut. După ce l-a ascultat şi i-a dat dreptate, Radu se pregătea de plecare. Satisfăcut de atitudinea umilă, Marinov i-a aruncat un ultim “mă bucur că-mi dai dreptate”. Radu n-a mai suportat “săpuneala” şi i-a răspuns răspicat: “nu aveţi dreptate” şi i-a povestit toată tărăşenia cu banii promişi, cu ceea ce aflase la pauză că se întâmplase în tabăra adversă. Atunci tov. Marinov a pus mâna pe telefon, s-a asigurat că aceasta este versiunea adevărată şi i-a propus lui Ion Radu postul de … preşedinte la FC Petrolul, post pe care acesta l-a refuzat atunci.
O astfel de “săpuneală” se ţine minte şi cum fiecare şef îşi are propriul şef ,Metalul nu s-a mai opus “echipei-fanion”, disputele culminând cu meciul din 1982, când Petrolul a obţinut victoria în urma autogolului lui Preda din min.85. Cifric, evoluţia Metalului de-a lungul anilor se poate rezuma astfel: 9 baraje de promovare (dintre care 6 pentru divizia B, două pentru “C” şi unul pentru campionatul districtual), din care echipa a ieşit victorioasă numai în două: cel pentru campionatul districtual (1951) şi unul pentru divizia B (1971). La ultimul echipa a fost condusă de Ion Radu.
