Nicoleta Dumitrescu
Pentru că sunt şocaţi şi teama pluteşte încă în aer, localnicii din satul natal al tinerei a cărei dramă a înduioşat o ţară întreagă au nevoie de psihologi.
La câte întrebări curg în cascadă, fără ca să se şi găsească răspunsurile care ar putea să aducă lumină în acest cumplit şi complicat caz, la câte scenarii şi iţe se ţes de la o zi la alta, era firesc ca oamenii să nu mai aibă încredere în nimeni.
Punându-se în locul părinţilor celor două tinere, afectaţi emoţional de drama prin care aceştia trec, dar şi din cauza faptului că, acum, zona în care locuiesc a devenit ţinta atenţiei unei ţări întregi, aceştia nu-şi mai găsesc deloc liniştea, deşi, la orice oră din zi din noapte, acum sunt poliţişti pe stradă.
Dincolo de toate, un lucru este însă cert: cazul de la Călăraşi a reuşit să clatine picioarele şubrede ale stilului anormal de lucru din instituţiile publice, în mod special al acelora care ţin de ordine şi siguranţa cetăţeanului. Ministrul interimar de la MAI a anunţat că este nevoie de un plan de măsuri „destul de abrupt”, fiind necesar să înceapă o reaşezare în profunzime a acestui minister, punând accentul pe faptul că „oamenii trebuie să înţeleagă că aşa nu se mai poate”.
Ce ironie! A fost nevoie să se întâmple un asemenea caz pentru ca, în cor, cei din instituţiile centrale să fie nevoiţi să recunoască faptul că, într-adevăr, aşa nu se poate!
De fapt, nu se mai poate accepta ceea ce oamenii obişnuiţi vedeau la tot pasul, în jurul lor, şi faţă de care cei de sus închideau ochii. La ce? La ceea ce, o dată la patru ani, odată cu schimbarea celor de la putere, a devenit o obişnuită. Pe verticală şi orizontală, funcţiile cele mai bune sunt încredinţate acelora cărora li se acordă „încrederea politică”, experienţa în activitate fiind un „accesoriu” la care „şefii de sus” închid ochii. Aşa se face că, încet-încet, oamenii capabili, cu experienţă, fie au plecat, fie au fost îndepărtaţi, pentru că în locul lor au fost aduşi „oameni importanţi”. Şi aşa, graţie acestora, a oamenilor importanţi, a apărut super şi suprabirocraţia, a apărut moda şedinţelor ţinute doar în spatele uşilor închise, a tăcerii, a pasului bătut pe loc. Iar ca totul să fie bine acoperit, nu doar de hârtii, şi baricadat, respectivii şi-au adus pe lângă ei, ca să le fie alături, tot oameni „unul şi unul”, pe listă figurând un lung şir de rubedenii, de toate gradele.
Aşa se face că realitatea din ziua de astăzi ar fi arătat cu totul altfel dacă această modă şi metodă menţionate mai sus, puse în practică de absolut toate partidele care au deţinut puterea, nu ar fi devenit o obişnuiţă. Lucrurile ar fi avut continuitate în bine, nu s-ar mai fi modificat de la o lună la alta, mai ales în funcţie de interesul de partid, s-ar fi urmărit interesul celor mulţi, nu cel de grup.
Acum, iată, graţie acestui caz cumplit de la Caracal, s-a dovedit faptul că, aşa cum era de aşteptat, această strategie total greşită îşi arătă „roadele”. Din păcate, cu ce preţ!
Fiind an electoral, cei care îşi doresc să ajungă la Cotroceni îşi vor construi strategia electorală şi pe acest caz cumplit, reforma fiind, cu siguranţă, principalul port-drapel. Numai că, de reforme pe hârtie, România şi poporul ei au tot avut parte, fără ca nimic palpabil să se şi vadă. Însă, dacă acum măcar se recunoaşte că acest caz ar trebui să fie un soi de semnal al schimbării, pentru că aşa nu se mai poate, atunci ar trebui să se dea şi semnalul normalităţii, cel care vizează „omul potrivit la locul potrivit”! Altfel…
