Giorgiana Radu
Nu trebuie musai să fii părinte pentru ca tragedia de la Caracal să te cutremure, să suferi deopotrivă cu familiile victimelor, chinuite nu doar de pierderea fetelor, ci și de modul barbar în care și-au aflat sfârșitul. Sfârșit la care a contribuit fiecare instituţie a statului, de la cea din dealul Cotrocenilor și cea din Piaţa Victoriei până la cele de jos, toate susţinute în fotolii confortabile, pe lefuri uriașe, de noi, cetăţenii, oameni de serviciu ai scrutinurilor electorale. Pentru că doar atunci contăm, atunci existăm. În rest, suntem pe cont propriu, la mila Domnului, trăind cu speranţa că, poate, nouă nu ni se vor întâmpla violul, tâlhăria, crima.
Securitatea cetăţeanului e doar o sintagmă seacă pe buzele purtătorilor de vorbe în conferinţe, sau așternută în comunicate sterile. Poliţistul – prima dintre uniformele statului pusă să apere cetăţeanul – s-a dovedit în nenumărate rânduri a fi şi primul care face „pact cu diavolul”. Pentru mulţi dintre poliţiști, uniforma reprezintă aura care le dă prilejul să-și afișeze aroganţa, să intimideze, să se împăuneze cu superioritatea care dispare odată cu dezbrăcarea epoleţilor, dezvelind micimea și lașitatea care-i compun. A se vedea modul în care i-au tratat pe părinţii acestor fete și abordarea incredibilă a celui care a răspuns apelului la 112 al Alexandrei.
Astăzi, toţi comunică. Procurori, poliţiști, servicii, președinte, premier. Comunicarea e laitmotivul acestor zile. Președintele Iohannis a ieșit să ne spună că e îndurerat și comunică, permanent, cu toate instituţiile. Viorica Dăncilă comunică la rându-i cu toţi responsabilii, încercând să-i detecteze pe cei iresponsabili.
Toţi fac apel spre a nu politiza această tragedie, dar fiecare numai asta face. Iohannis și Dăncilă se bat în declaraţii televizate și mesaje pe reţelele sociale, dând vina unul pe celălalt, ca niște preșcolari în faţa educatoarei.
Afișând empatie și durere, ambii joacă un tontoroi electoral grotesc pentru fotoliul de la Cotroceni, pe cadavrele acestor fete. Aș zice sictir, dar ar însemna să mă cobor la un limbaj pe care nu-l tolerez.
Lăsaţi-ne, domnilor, cu această comunicare! Comunicaţi de atâţia ani, încât această comunicare/anticomunicare a devenit letală.
Din cauza comunicării au murit cu zile tânăra Aura și pilotul Iovan, în Apuseni. Tot din această cauză a murit și Alexandra.
Câte tragedii ar trebui să se mai întâmple ca această comunicare să înceteze și să se instaleze normalitatea în această ţară, astfel încât funcţiile să fie ocupate de oameni cu adevărat responsabili și pricepuţi?
Un alt comunicator al guvernului, nou miruitul în fruntea ministerului de Interne, a ieșit să grăiască și el, să arate cât de implicat e în soluţionarea cataclismului social care a lovit România. Grav și afectat a ieșit în faţa jurnaliștilor, citindu-le bâlbâit niște nume și funcţii, care se înlocuiau unele pe altele, drept rezolvare a problemei. Atât, niciun cuvânt în plus. Schimbăm niște nulităţi șmechere, cu alte nulităţi șmechere, din aceeași clică politică. Fiecare dintre cei care deţin frâiele puterii se face vinovat pentru tragedia de la Caracal, pentru haosul instituţional pe care îl vedem astăzi. În timp ce unii suferă, alţii își fac campanie. Pentru ce? Pentru a continua comunicarea falsă, goală, ce nu duce la eliminarea acestor tragedii, ci le atrage și le confirmă.
