Florin Tănăsescu
Coadă la mall. Se dă ceva. Un covrig sau un mop? Cine să știe? Nici nu am habar, fiindcă eu, aidoma poporului meu, sunt cam miop. Deci, fericiţi cei săraci cu conștiinţa, că a lor va fi promoţia la un șampon, la o măslină sau la fondanta pe colivă. Neamul freamătă de emoţie ca la moaște. Și, tot ca la moaște, se-mbrâncește și-njură românește.
– Vino cu mine ! Eu sunt calea spre fericiare ta !, îmi zâmbește unul, complice. Și mă trage după el, sărind peste rând. Cum naiba, nu știu, dar ajunsei printre rafturi cu de toate. Înăuntru scria: “Vindem tămâie la preţ de promoţie!”.
Binefăcătorul meu mă îndeamnă: “Ia câtă vrea mușchii tăi. Fum de tămâie găsești în ţara asta la greu. Mai puţin credinţă”.
– Cui datorez atâta mărinimie?, întrebai cu glas timid.
– Lui Iuda! Iuda e numele meu.
Norodul năvălește în mall precum la Lumina de Paște. Se-nghesuie. Se lovește, își dă coate. Îl aud și pe numitul Toma, de data asta Credinciosul, cum mormăie în barbă: “De data asta nu am nevoie de dovezi. Cred în prefăcătoria noastră românească” .
Lung mă uitam la Iuda. El, la mine: “Ce, vrei și autograf acum ? N-am timp”.
– Auzi, dar tu nu te-ai spânzurat odată de o cracă? Biserica ne spune că ai avut chiar și mustrări de conștiinţă.
– A fost odată, povestea asta. Și e adevărată. Dar nu aici, în ţara asta blestemată. Nu și-n România, singurul loc de pe pământ unde puteam învia. Unde expresia “ mustrările de conștiinţă” nu face casă bună cu voi. Aici, și conștinţele sunt de vânzare. Și să-ţi mai zic ceva: Orice absolvent de facultate particulară ajuns la guvernare știe ce-n seamnă “Ne bis in idem”. Adică nimeni nu poate fi judecat de două ori pentru aceeași faptă. Doar clasa politică poate fi achitată de mai multe ori: pentru omor, viol, sperjur.
Ajungem amândoi și la un raft cu cărţi. Iscarioteanul ia de pe raft toate cărţile pe–a căror copertă scrie „Vânzare de frate”.
– Știi cine a scris-o, nu ? Știi la cine se referă ?
Tac, cu ochii plecaţi. Gânditor, Iuda își aprinde un Pall Mall. Alarma antifum sună. Lumea fuge ca dracu de tămâie.
– Stai liniștit, ăștia de fug și-au dat seama în ce ţară trăiesc. Au înţeles că neamul romenesc nu crede-n Dumnezeu, cât timp zice OMG ! Nu crede-n morţii lui, cât timp, din lene, scrie doar RIP ! Crede-mă, nu crede în nimic.
– În ce-ar mai putea spera neamul ăsta?
– Iuda își aprinde a doua ţigară. E seară. Cocoșul cântă, în avans, a treia oară. Prin rotocoale de fum, îmi zice: în mine! Fii atent ce aroganţă fac!
Se urcă pe un raft cu leuștean și strigă: “Popor vegetarian, atenţie mărită! Crezi în mine?” Și-aruncă treizeci de arginţi, zicând: “Ăsta-i doar avansul. Că va veni și vremea Lichidării de Apoi. Definitive…” .
– Dignus est ! Axios ! Vrednic este !, răspunde-n cor tot norodul adunat în mall.
– Vezi, fraiere, cam care-i mersul în ţara asta? Apoi se-ntoarce și-și ia de pe un raft uitat o carte: “Pădurea Spânzuraţilor”. Apoi, simte nevoia să se justifice la mine: “Știi, Rebreanu ăsta nu-și mai are niciun rost! Unde mai găsești tu azi pădure, unde găsești vreun pom să mă spânzur eu, care-s neom ? Doar cozi de topor vezi”.
Îngenunchez pe-o cioată și strig: “Cred, Doamne, în viitorul ţării mele. Ajută necredinţei mele”.
Iuda aprinde tămâia.
Mă credeţi sau nu, până și el lăcrima…
