Lucian Avramescu
Ceremonia de la Cotroceni a fost lapidară şi am rămas cu impresia asistării la ceva neterminat. Personajul cel mai important, președintele, a fost, jucând parcă un rol învăţat în culise, şi cel mai înţepenit. Doar Carol I se zice că reușea să nu clipească, iar râsul nu i se lipea de chip nici dacă îl gâdila cineva la subsuoară. Nu se mișca dacă-i intra un gândac în chiloţi. Pe el îl imita neamţul nostru din Sibiu, care a reușit să rămână, pe toată durata ceremoniei, mut ca un afet de tun?
A venit, pentru cele trei hirotonisiri din guvernul Dăncilă, punctual pe secundă, a făcut cei trei pași lungi până-n semnul imaginar desenat pe podeaua Cotrocenilor, unde a înţepenit cu mâna pe inimă, din clipa intonării Imnului. A ascultat, fără să le audă, cele trei jurăminte și nu a părut că-i vede pe cei trei care au citit la fel de mecanic un text pe care îl știm deja pe de rost. Un ministru, Fifor, s-a închinat corect, părând că are un exerciţiu religios mai din timp deprins, cea de la Externe, ministresa, a uitat sau n-a vrut să se închine, iar ministrul nou al Internelor a comis caricatura mică a unei cruci pe rever. Toţi i-au spus, predându-i înscrisul, ceva președintelui, care i-a privit în cap, fără să-i zărească. Stăpânul momentan al Cotrocenilor, care se vrea reconfirmat, a făcut apoi favorul unei treceri, cu dat mâna, pe la șirul neuniform al personajelor guvernamentale. Doamna Dăncilă a expus o relaxare blondă, Iordache, zis ”Altă întrebare”, a fost cum e el, într-o nedumerire care sondează interiorul lui fără răspunsuri, madam Andronescu a încercat inocenţa unei priviri din juneţea uitată, galeșă ca un patefon vechi. Asta a fost tot. Nu încurajări, cu șampanie, nu nimic.
Am rămas, după vizionarea acestei piese din repertoriul scurt, cu nedumerirea dacă am asistat la o comedie, la o tragedie sau la altceva care scapă priceperii mele de spectator.
Guvernul părea intimidat, confuz prin statură, afișând o inegalitate de dinţi recoltaţi din mandibule diferite care refuză să se lipească între ei pe un maxilar care mușcă la nevoie. Copiii școlari, în așteptarea dirigintelui, par mai întremaţi, așezându-i într-o comparaţie din care vor ieși învingători.
Cine l-a povăţuit pe Iohannis să joace astfel, fiindcă e limpede că încearcă un rol pe care statura îl ajută să-l nimerească? I-a dispărut și începutul de cocoașă care se instalase sub ceafa lui, obligat de revenirea deasă a momentelor cu Imn Naţional, care obligă și o cobiliţă să stea dreaptă. Lipsea Coroana de Oţel – făcută din ţeava de tun de la Plevna – și personajul pitit sub mască era depistat.
Da, Iohannis, votat pentru descendenţa sa germanică și hărnicia sașilor, respectată de români, a zbârcit-o rău în anii lungi ai mandatului care se încheie în această toamnă. Aruncat în grămada Dăncilă-Dragnea nu se deosebea mult, iar în lumea noastră de Mitici a fost unul dintre ei. Azi nu mai glumește, nu mai zâmbește, iar statuia lui stă nemișcată, traversată de sus în jos, de un făcăleţ lung, pe care l-a înghiţit integral. Părerea mea e că și-a adus aminte cam târziu de personajul pe care-l imită azi. Mă rog! În scena caricaturală, cu un Iordache ghiduș ca un șoarece și încă unul pe care nu-l știu, ministru de ceva, care a stat cu umerii suiţi în urechi tot timpul, nu era greu să pară ţanţoș. Trei vorbe, cred eu, nu stricau să iasă din gura mută a președintelui. Piesa s-a isprăvit fără aplauze și mă întreb dacă simularea măreţiei din fostul Palat Regal va aduce îmbunătăţiri gustative în vechea noastră ciorbă de potroace pe care politica o fierbe neîncetat pe malurile Dâmboviţei.
