Viaţa, un Transfăgărăşan al existenţei, e percepută diferit, de la un individ la altul. Singurul punct, în care destinele tuturor se nimeresc, este finalul, parcursul limitat pe care-l conștientizăm și sabia lui Damocles, la umbra căreia trăim cu toții permanent.
Unii ating linia orizontului mult prea devreme, alții, mai norocoși, o privesc doar, încetinind pe cât posibil traseul spre ultima gară. Nu gara din Astapovo, cea în care și-a aflat sfârșitul Lev Tolstoi, ci una care ne așteaptă pe fiecare.
La 82 de ani, marele scriitor rus a ales să moară în cu totul altă parte decât Iasnaia Poliana, locul în care a trăit și unde s-au născut cele mai multe dintre operele sale, dar și cei treisprezece copii ai săi. După o asemenea productivitate (la copii mă refer!), și după 48 de ani de căsnicie cu Sofia Andreevna, ce s-a putut petrece în structura psihică și sufletească a lui Tolstoi astfel încât să ajungă să propovăduiască – el, bărbatul atât de iubit de femei și care a iubit la rându-i cu intensitatea caracteristică boemilor – castitatea? Pare neverosimil!
O explicație ar putea fi faptul că autorul romanului de uriaș succes „Anna Karenina”, ajuns la senectute, dedica foarte mult timp studiului religios și cultiva, prin scrierile sale, îmbunătățirea relației cu Dumnezeu. „Dumnezeu este întregul etern din care fiecare om reprezintă o parte minusculă. Noi suntem manifestări ale divinității în timp, în spațiu, în materie. Dumnezeu nu este iubire, dar cu cât e mai multă iubire în om, cu atât mai mult se manifestă Dumnezeu în el și cu atât mai autentică este existența lui”, este învățătura pe care Tolstoi o transmite fiicei sale, Sașa, pasaj regăsit în cartea ce reflectă în mare parte ultimul an din viața scriitorului, „Ultima gară”, de Jay Parini.
Apropierea, în adevăratul sens, de Dumnezeu, să aducă de la sine și abstinența sau Liovocika (așa îl alinta soția) căuta îndreptarea păcatelor tinereții, pe care orice muritor le comite, nebiruind ispita? Doar Tolstoi deține răspunsul!
Cert este că apropierea lui de mujici și dorința de a-și împărți averea săracilor, a creat convulsii uriașe în viața de familie a scriitorului. Frustrarea, determinată de luxul în care el trăia, în timp ce alții mergeau cu tălpile goale, și opoziția soției în ceea ce privește risipirea bunurilor au grăbit drumul spre gară al lui Lev Tolstoi, spre ultima gară.
Suntem, se pare, „vinovați” de scurtarea sau prelungirea șinelor destinului. Unde e gara, cine o desenează, arhitect și inginer nevăzut al destinului? Gara se găsește oriunde! Cine o ține departe de noi, muritori de rând sau genii?
