Nicoleta Dumitrescu
Într-un răspuns pe care l-a catalogat ca fiind “foarte sincer”, şefa Instanţei supreme, Cristina Tarcea, a declarat ieri că nu şi-a mai depus candidatura pentru un nou mandat deoarece tot ceea ce a trăit ca preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a făcut-o să-i fie extrem de dor ”să trăiască printre oameni obişnuiţi”, respectiv oameni cu foarte mult bun simţ şi foarte multă onestitate.
Să spui că îţi este dor de oameni obşnuiţi nu este de ici, de colea, mai ales că este vorba despre un răspuns oferit nu de cineva oarecare, care nu ştie ce este cale pe vale. Analizând însă societatea românească, cea de pe anumite paliere ale instituţiilor publice, şi uitându-te cine ocupă anumite funcţii, dar mai ales la ceea ce fac, în numele poporului şi pentru acesta, atunci este firesc să spui că, într-adevăr, jinduieşti după zile în care să interacţionezi cu oameni obişnuiţi.
Care poate fi însă motivul apariţiei acestei dorinţe, pe cât de banală pe atât de neobişnuită? O explicaţie ar fi aceea că mulţi dintre cei care ajung în anumite funcţii se transformă brusc. Devin inabordabili, sunt veşnic ocupaţi – dovada fiind telefonul lipit când de o ureche, când de alta, au ochii ieşiţi din orbite – semn al suprasolicitării, pungi sub ochi – semn al faptului că ziua s-a prelungit până târziu în noapte, nu mai au timp nici să respire, toate acestea fiind rezultatul multitudinii sarcinilor la care trebuie să facă faţă, senzaţia fiind că trebuie să depună acest maxim efort inclusiv după ora 24.00!
Iar toate acestea se întâmplă din cauza faptului că mulţi oameni, iniţial obşnuiţi, au devenit, la un interval foarte scurt de timp, persoane importante sau foarte importante, deşi nimic nu le recomanda, în afară de anumiţi “prieteni”, să ocupe respectivele funcţii.
Cât priveşte bunul simţ, acesta a devenit un atribut din ce în ce mai rar, mai ales în contextul în care se merge pe principiul “pentru că putem” şi pentru că “este vremea noastră”!
Or, a-ţi fi dor de oameni obşnuiţi înseamnă să-ţi fie dor de simplitate, de gesturi fireşti şi sincere în care nu au loc duplicitatea şi răutatea cu orice preţ. Înseamnă normalitate, zile şi situaţii care nu sunt forţate şi vopsite frumos doar de dragul de a da bine într-un anumit context sau în faţa cuiva.
Dacă, însă, vremurile ar face ca totul să fie firesc şi să se desfăşoare aidoma, atunci nu ar mai fi atât de vizibilă prăpastia dintre oamenii obişnuiţi şi cei parveniţi, dintre oamenii care mai cred în cinste şi corectitudine şi cei care strivesc cu vârful pantofului de fiţe cele două calităţi umane. Cum însă speranţa moare ultima, e de aşteptat că vremurile bune se vor mai şi întoarce vreodată!
