Lucian Avramescu
Privirea este demonică. În rest pare alcătuit pe arhitectura de piele, oase și tendoane a semenilor săi umani. Acum trei zile a ucis cu pumnii un bărbat pe care nu-l cunoștea și i-a trimis în comă profundă, cu șanse minime de supravieţuire, soţia. Cei doi se plimbau printr-un parc timișorean. Între criminalul cu pumnii și ei nu existase precedentul unei altercaţii. Nu se știau. Asasinul cu pumnii a tăbărât, în aceeași zi, pe alte patru persoane pe care le-a pisat bestial. Televiziunile îl arată capturat, în cătușe. Ochii asasinului din parc pot fi ai unui nebun.
Doi tineri cu o mașină ”bengoasă” șofează în zig-zag, tulburând traficul și căutând gâlceavă. Autoturismul unui bărbat care pilota normal, cu consoarta alături, este atins. Șoferul bruscat oprește și cere explicaţii. Este ceea ce doreau cei doi, care îl snopesc în pumni, îl calcă în picioare, îi rup dinţii și clavicula. Dus la spital, bărbatul trece în lumea fără de întoarcere, bocit de copii, soţie, de rude și prieteni. Cei care au ucis cu pumnii, de 22 și 24 de ani, par noua generaţie produsă de societatea noastră plecată avântat pe drumul pavat al libertăţii și democraţiei. Agresivitatea, în casă și pe șosea, arată existenţa unei lighioane care menţine, din om, doar forma, încheieturile, în rest interiorul aparţinând cavernelor.
La târgul de Sfântul Ilie, organizat anual în orășelul Urlaţi, ceva mi-a atras mereu atenţia. Merg acolo să cumpăr oale de pământ, dar mă întorc cu dezamăgirea de a nu le afla. Ce mi-a atras apăsat atenţia? Coada de tineri care se formează lângă un aparat de care atârnă căpăţâna grea a unei jucării în care dai cu pumnul. Lovitura este apreciată de un indicator care se suie în funcţie de puterea cu care acea scăfârlie de gumă și rumeguș este izbită.
Mă uit la mimici, la nerăbdarea de a arăta că ghioaga pumnului tău e mai tare ca a vecinului. Mutrele nu par atinse de fiorul cărţii, iar dialogurile arată limpede starea de subnutrire umană, în toate datele ei care ne deosebesc de moluște și pietre.
Fiecare asasinat cu pumnul, comis – ca și cel de la Timișoara – doar pentru a hrăni animalul preistoric din individ, mă trimite la coada din iarmaroc, la datul cu pumnul în căpăţâna de cârpă a unei mumii cu elastic. După lovitură, capul vine la loc spre a primi, contra unui leu vârât în fanta care zâmbește metalic, o altă pocnitură din umăr și mușchi.
Pentru ce se antrenează acești soldaţi ai războiului mizer?
Efebii Atenei antice se întreceau în oratorie și deprindeau maieutica de la învăţători ca Socrate și Platon. Azi, mulţi, îngrijorător de mulţi, se antrenează pentru ce vedem des, din ce în ce mai des, într-o lume care-și pierde busola, omenia, frumuseţea calmă, devenind bestială. A înnebunit omul? Poate. Teamă mi-e să nu înnebunim mai mulţi, iar într-o zi, cu toţii.
