Florin Tănăsescu
Într-una dintre nopțile trecute am avut alternativa de a visa o relație fie cu Madonna, fie cu Ioana d`Arc fie cu numita Katy. Da, într-una dintre beznele țării mele am fost și eu, biet muritor al unui și mai muritor popor, un fel de Rafael pierdut în vise ca-ntr-o noapte înstelată. Am ales-o pe Katy. Adică, pe Ecaterina Teodoroiu pe limba noastră, în adâncuri înfundată. Dar îi zic Katy spre a înțelege și postmoderniștii corporatiști de azi despre ce este vorba în țara asta.
“Cine dracu-i Katy ?”, sunt convins, vor întreba înfofoliții în steagul albastru cu “Șî eu votez”. Răspunsul, fiii ploii, este Ecaterina Teodoroiu, din Primul Război Mondial! A fost, deci, prima noapte de dragoste cu Kati, după 30 de ani de război în România. Și ultima.
Chestia este că eu am crezut în Kati, deci în țara mea, vreo trei decenii. Evident, amarnic am regretat alegerea făcută – la țară mă refer, nu la Ecaterina, și ea pierdută într-un vis din urmă cu vreo sută de ani. Anii Primului Război Mondial.
Kati nu sforăia, cum fac aleșii zilei, când trâmbițează dragostea de țară, de-al său nume. Iar România, de-ar avea și un prenume, și p-ăla l-ar clama.
Am regretat întoarcerea, fiindcă Ecaterina îmi sună așa, netam- nesam, goarna deșteptării. Buimac, îi zic: “Deșteaptă-te române să-l pui altora, nu mie, nu nouă. În numele lui Dumnezeu, de ce-ncerci să ne scoți din starea de letargie ? Nu vezi că ne place ? Nu vezi că lumea se complace în țara unde avem și ajutoare sociale, și referendumuri, și scandaluri la televizoare ? Nu vezi că pe pământ avem de toate ? << Și-nchisori/ Și libertate/ Și noroi/ Și stele>>? Cum, nu vezi Steaua Polară ? Ei, e ceva nor afară”.
Katy, nervoasă, nu-mi dă pace. Nervos, iau telecomanda de schimbat visuri și caut “La vie en rose” prin Franța. Dau de Ioana d’Arc, nu de Madonna, cum mi-era dorința. Dar și-asta era-n călduri. Ardea pe-un rug care – era doar vis sau chiar aievea ? – ce semăna cu forma țării mele.
– Ioano, o întreb pe condamnată, unde arde ? Și de ce ? Să sun la “112”, să știe pompierii unde s-ajungă !
– La tine, nefericitule ! Du-te la Kati. Îți va spune ea. Și-și dădu suflarea.
Mă-ntorc acasă. Acasă, unde – bărbați sau femei – ar trebui să poarte numele de Kati. Ar trebui, nu înseamnă că-l și poartă…
Ecaterina ațipise. Am zis să n-o trezesc din somnul cel de moarte, să fie și ea ca noi, toți o apă și-un pământ. Dau să-i mângâi geana…
– Ce ți-a zis Ioana ?, mă-ntreabă ea, cu glasul răgușit. Ca ars am făcut trei pași, cât treizeci de ani, înapoi. Cred că m-am și fript un pic.
– Să mă întorc la tine. Că arde ! Așa mi-a zis.
– Hai cu mine ! Dacă ți-e frică, stai în rândul doi. Fă ceva și pentru tine și pentru țara asta !
– Ecaterino, eu – aidoma contemporanilor mei care au văzut în urmă cu 30 de ani idei – nu mai cred în nimeni și-n nimic. E drept, ne-ascundem ca niște mișei pe după perdele, în gaură de șarpe, fiecare pe unde putem. Suntem ca pe vremea “când cu ciuma lui Caragea se răspândeau orășenii prin sate, iar sătenii prin pustii”.
Zorii-s aproape. Kati Teodoroiu a plecat. Ioana d`Arc, ultima suflare și-a dat. Peste cap, ca struțul, îmi trag steagul albastru pe care scrie “Șî eu votez”, având simțul datoriei împlinite cu vârf și îndesat.
De-acum încolo, cu Dumnezeu înainte !
Sau cu Necuratul ?
