Giorgiana Radu
Un alt nume de rezonanţă patriotică este al lui Stroe Buzescu, cel mai viteaz dintre căpitanii lui Mihai Voievod, care locuiește pentru veșnicie la schitul din Lungești. Aici îi descoperim în amănunt legenda, prin grija scriitorului care redă nu doar date istorice, ci îmbracă în lumina metaforei fiecare detaliu. Într-o zi de primăvară, ni se arată la Frîncești, printre pîlcurile de frasini și stejari, mănăstirea „Dintr-un Lemn”, construită între anii 1637 și 1641 în timpul domniei lui Matei Basarab, unde „generaţii de ţărani s-au născut, au copilărit și au trăit lîngă portretele lui Matei Basarab și Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu și Șerban Cantacuzino și ale altor fosforice personalităţi ale istoriei noastre”. Statuia Oltului, „rîul tutelar al unei fastuoase geografii”, o sculptează în cuvinte și Lucian Avramescu, la distanţă de confratele de condei, Geo Bogza. „Oltul este îmbrăcat în schele. Sculptori moderni s-au încumetat să reia de la cap lucrarea naturii, dîndu-i alte contururi, retușînd curburi prea independente, zig-zaguri severe, transportînd, pe alocuri, dintr-o albie în alta, înţelesul întregului monument. În premieră cosmică absolută, apele au făcut cunoștinţa marilor lacuri de odihnă și au deprins curgerea domoală, disciplinată, supravegheată de la înălţimea meselor de control spaţiale”. În paginile cărţii, autorul ne împărtășește un popas cultural, la casa lui Anton Pann, creionând un tablou de o sensibilitate aparte: „într-o zi cu tinere zăpezi întîrziate peste un prag de liniște, într-o modestă casă cu pridvor și ochiuri de geam cît latul de palmă, rînduită undeva la la marginea unei străduţe din Rîmnicu Vîlcea. Netulburat, l-am gîndit pe el, ore în șir, desenîndu-i ușor, prin pîsla zăpezilor incerte, portretul înalt. L-am văzut mîngîind cu flacăra de sub gene contururi de blide și de cofe stivuite în taberele tîrgului de la Rîureni, l-am imaginat mistuit în acea legendară dragoste pentru fiica stareţei de la Mănăstirea Dintr-un lemn, l-am auzit așa cum auzi o amintire din tinereţea străbunilor. (…) L-am văzut cu inima, mi l-am amintit cu ochii, refăcându-l din pozele de manual ale copilăriei”. În același ton, Lucian Avramescu ne invită la „Masa Tăcerii”, „o masă a pămîntului romînesc”. Și numele scriitorului din Drăgășani, Gib Mihăescu, „marele magician al obsesiilor abisale”, este zidit în cartea „Transplantul de albastru”. Autorul redă o scenă care în zilele noastre pare imposibilă, și care spune mult despre „evoluţia” societăţii: „- Aș vrea o carte de Gib Mihăescu! O fată blondă, purtând pe piept ecusonul librăriei, m-a privit cu o nedumerire care depășea mult graniţele nevinovatei mele dorinţe. – La Drăgășani, se vede că nu știţi, Gib Mihăescu nu stă în librărie. Ultima ediţie de nuvele s-a epuizat într-o jumătate de zi”. În „Goana după fluturi”, Lucian Avramescu deplânge stingerea prematură a poetului Bogdan Amaru, care „ n-a avut vreme să-și construiască o casă, n-a avut vreme să-și construiască o operă chiar dacă talentul îi oferea din belșug materia trebuitoare, n-a avut vreme să trăiască, în pofida arzătoarei sale nevoi de viaţă”. „Transplantul de albastru”, o metaforă în sine, reprezintă un reper esenţial al culturii noastre. Cele 234 de pagini cuprind momente istorice esenţiale ale României, nume cu rezonanţă istorică și culturală, locuri de o rară frumuseţe ale acestei ţări și oameni în adevăratul sens al cuvântului. Talentul scriitorului înnobilează fiecare loc văzut, fiecare faptă evocată, fiecare peisaj ce i se arată în drumul către existenţa acestei cărţi-reportaj, o felie de Românie, nemuritoare peste timp. Era, atunci, Lucian Avramescu, un jurnalist care lucra în prima lui redacţie, avea 23 de ani și un spirit viu, iscoditor, care – biruind opreliștile vremii, fiindcă puţini se încumetau să scie despre biserici și mănăstiri – a reușit, în acei ani, o carte de referinţă, uitată din păcate, care indică iubirea lui de istorie, de neam, de frumuseţile sufletului românesc.
