FLORIN TANASESCU
Ades, pentru a mă amuza, mă duc și eu la biserică. M-am interesat când sunt sărbătorile mai importante, cu aglomeraţie mare, ca-n iarmaroc. Ca-n “Bâlciul deșertăciunilor”, dacă aţi citit cumva cartea asta. Aflai că de Înălţare, de Rusalii, de Crăciun și-n Noaptea de Înviere e agitaţie. Și speranţă…
Da, prin biserici, trag cu ochiul după fete frumoase. Părerea mea e că nu-i un păcat, fiindcă, nu-i așa ?, cutuma zice că îi place și lui Dumnezeu cei frumos. Doar popa, mai catolic decât Francisc, privirea-și întoarce de la mine. Și zice, după ce aduce laudă conducătorilor noștri iubiţi: “Cei chemaţi, ieșiţi, cei chemaţi, ieșiţi !”.
Ridic două degete a semn de întrebare. Sfinţia sa oprește slujba , se-ncruntă și-mi aruncă o vorbă : “Zi, fiule, ce te frământă ?
Cin’ să mai plece, părinte, din Grădina lui Dumnezeu ? Cine ? Ești orb ? Nu vezi că-n biserica mata, în bisericuţele voastre, am mai rămas doar eu, Toma Necredinciosul, care nu mai speră că se va schimba la faţă ţara asta, și câteva babe ? Restul – că “resturi” ne numiţi- nu „ceilalţi” au plecat afară.
Se uită babele chiorâș la mine, făcând front comun cu preasfinţia sa. Că deh, în el și-au pus nădejdea că neamul, ţara și chiar și ultimul om – adică eu ! – se vor face vreodată bine. Că va veni vremea în care Abel și Cain vor fredona împreună melodia “ Dar hai să ne avem ca fraţi”. Timpul în care robii lui Dumnezeu, cândva certaţi, își vor da nu sărutul lui Iuda, ci vor învăţa ceva din “Sărutul dat leprosului”. Vremea în care notariatele vor dispărea, iar sălile de judecată vor fi transformate în cinematografe în care va rula un film. Nu are importanţă care. Ba, să mă iertaţi, dar are: “Undeva, cândva, a existat o ţară numită România”. Asta în cazul în care aţi auzit cumva sau aţi făcut pe figuranţii în filmul ăsta.
– “Dăruind vei dobândi”, citează popa- politician un titlu dintr-o carte de-a lui Steinhardt. Dacă-aţi auzit de el. Dacă aţi auzit de cartea asta.
Și, neluând seama la întrebarea mea, o ţine lungă pe-a lui: “Ca să nu-mi pierd ideea: Să daţi un leu din pensie pentru a repara clopotniţa ! Să fiţi cu cotizaţia la zi, altfel ANAF vă pândește la colţul bisericii. A, să nu uit, mai trebuie și niște bani pentru instalarea noului preot, care-mi va lua locul. Știţi, eu plec la Bruxelles”.
Bocesc de rup pământul credincioasele, vreo trei. Acum, abia acum s-au prins că popa este ales, mai nou, prin vot democratic, nu e nicicum trimisul lui Dumnezeu într-o ţară întinsă la sol.
O amărâtă vine cu o jumătate de eugenie sfărâmată, precum se presupune că-i este și inima, și apoi mă roagă : “ Ia, băiete, și zi Dumnezeu să-l odihnească pe băiatul meu pe litoralul Mării Galileii!” O-ntreb: “ Ești întreagă la minte, femeie ? Fi-tu e pe litoral străin plecat, iar tu vrei să-l odihnească în pace Cel de Sus ?
– Se odihnește pentru totdeauna. Adică, a murit căzând de pe o schelă, în Israel. Și bani ca să-l aduc acasă, n-am. Și părintele zice că n-are, fiindcă rezerva valutară e pe drojdie, iar bani din fonduri europene nu mai poate accesa. Ia și-o lumânare și aprinde-o pentru “restul” de om care a plecat afară. Așa ne-au zis aleșii neamului, deghizaţi în popi: nu „ceilalţi”, ci “resturi”.
Ies. Eu, Toma Necredinciosul, aprind,
ziua-n amiaza mare, o lumânare. Un avion se vede decolând în zare. Popa îmi trimite o bezea și-apoi își întoarce privirea spre o stewardesă.
Și eu, Toma Necredinciosul, întorc privirea. Mă uit în biserica ţării mele. E goală. E urâtă. E hâdă. E mută. Mă uit ca prostul după o fată pierdută. România, dacă aţi auzit de ea.
De parc-ar mai conta.
