Florin Tănăsescu
Eu l-am cunoscut personal pe nea Costică – pentru români, Constantin Brâncuși –
pentru franţuji, Monsieur Brâncuși. Și, nu, nu doar așa, cât să-mi scot pălăria în faţa lui, să-i zic “Maître, chapeau bas!” sau un “Bonsoir” aruncat de pe celălalt trotuar !
Adeseori, la insistenţele-i, în atelierul lui rămâneam până-n zori, la un pahar de ţuică. Vorbeam despre încălzirea globală, îl bârfeam pe Lenin, comentam despre Duhring și Anti-Duhring și ne uitam la Cassius Clay cum mătură podeaua cu Foreman, în ring. Iar când ne plictiseam, cântam.
Nu, nu întruchipam “Cuminţenia Pământului” nici eu și nici nea Costică. Constantin Brâncuși. Chiar mi-aduc aminte cum Domnișoara Pogany ne mustra, zicându-ne de la obraz: “Iar aţi băut ?!”
Văzând că n-o scoate la capăt cu doi nebuni, demoazela Pogany pleca braţ la braţ cu Emma Bovary, pe Cheile Senei, purtând umbrele de soare ce adumbreau – lucru
ciudat! – nu Franţa, ci chiar ţara mea. Faptul ăsta l-am remarcat târziu și, recunosc, e tot meritul lui Brâncuși:
– Tu vezi în zare ? Vezi cum se cocoșează a mea spinare ?
– Maestre, să mă ierţi, da ești lângă mine. Mai adineauri am ciocnit paharul cu ţuică. Ce, nu mai ţii la băutură ?
– Copile, uită-te spre România. Mai vezi Coloana Infinitului, cumva ?
Schimb monoclul cu binoclul și, da, văd Dunărea, văd Caraimanul. Se vede crucea de pe Moldoviţa. Iar eu exclam, ca prostul: “«Evrika!», Coloana nu mai este!”.
– Este fraiere, dar are vreo cinci minute de cifoză. Se cocoșează fiindcă trece o coloană oficială de parlamentari, sau guvernanţi, dracu’-i mai știe. Stai liniștit, după ce trece caravana, o să re-nvie.
Mai dăm pe gât câte-un pahar. Pogany și Emma îi plâng de milă bietului inspector Javert, din Mizerabilii, care-a plonjat în Sena, din mustrări de conștiinţă. “Ce om de caracter!”, exclamă ele. Lucru clar, era făcut din alt aluat decât un Meleșcanu ori vreun politician român.
– Privește-acum spre cer, mon cher !, strigă la mine nea Costică.
Mă uit și văd Coloana dreaptă. Îndreptată spre cer, precum ţeava unui tun. Dar, o fi de la băutură sau în vârful ei se mișcă totuși ceva? Răspunsul este tot în glasul lui Constantin Brâncuși:
– Acuși, e vremea promisiunilor electorale. La voi s-a dat dezlegare ca fiecare partid să se caţere pe Coloană și să promită “Vorbe, vorbe, vorbe”. La infinit.
Emma Bovary, plictisită, cochetează cu un american – se pare, Elvis Presley – care-i cântă “O fată fericită/ O ţară necăjită”. Dom’șoara Pogany vede pe cer o Pasăre Măiastră ce ţine-n plisc ceva. Nu știe nici ea.
– Madame, eu sunt Emil Cioran, se bagă-n vorbă unul cam sceptic. Știţi ce ţine zburătoarea-n plisc ? Un neam care abia se mai târăște. Zici că e șarpe. E fosta-mi Românie.
A treia sticlă de pălincă la al treilea cântat al cocoșului. Nea Costică doarme departe de ţară, drame, promisiuni electorale. Îl trezesc și-i spun:
– Coloana matale este, acum, pendulă. Se-nclină și-n stânga, și-n dreapta. Parcă e suferindă de boala numită scolioză. Ascultă și ea, ca tot românul, promisiunile venite de la unii, de la alţii? E mai beată ca noi? Maestre, zi-mi și mie, în fapt Coloana Infinitului ce reprezintă, ce-ai vrut să fie?
– Coloana mea? E ca și ţara ta. Statuie vie, într-o colivie.
