Giorgiana Radu
Papa Francisc mă ţine de mână! Întreaga-mi fiinţă e străbătută de o simţire ce nu poate fi transpusă în cuvinte. Un sentiment mai presus de toate cele trăite, de parcă m-ar fi atins însuși Dumnezeu. Mă trezesc din acest vis, pentru că a fost doar un vis, în zorii zilei de vineri. Încerc să mă adaptez realităţii, dar parcă realitatea a fost cea din timpul somnului, și nu mă pot dezbăra de trăirile acelea.
Ajunsă la Sângeru, pe un potop cum n-a mai fost demult în această zonă, urmăresc cu emoţie, în plasma televizorului, imagini din Catedrala Mântuirii Neamului. Papa Francisc rostește rugăciunea universală „Tatăl nostru”. În stradă, în faţa casei, a Muzeului Pietrei, aflat între Poliţie și Primărie, strigătul repetat al unui bărbat se suprapune pe vorbele Suveranului de la Vatican. Încerc să nu-l aud decât pe Papă, gândindu-mă că afară se petrece, ca și în alte dăţi, un conflict spontan între consătenii noștri ţigani. Aflu că nu este așa. Bărbatul acela, de 26 de ani, se zvârcolea de durere, de neputinţă, de disperare. Cei patru copii ai săi, împreună cu mama lor, fuseseră luaţi, cu casă cu tot, de apa învolburată ca o Dunăre, a Cricovului Sărat. Rugăciunea spusă de Părintele suprem al creștinătăţii rămâne neauzită și spusă fără de folos în faţa acestei tragedii. Belșugul binecuvântărilor divine invocat de Sfinţia Sa asupra poporului român nu a răzbătut până la Sângeru. Nu i-a ferit de cumplita moarte pe cei patru copilași, cu vârste cuprinse între nouă luni și șase ani. Nu i-a alinat când apa mâloasă le înghiţea trupurile, cu o zi înainte de ziua lor, de ziua copiilor.
Într-o zi care ar fi trebuit să fie a bucuriei, trupurile le sunt adunate dintre răgăţânile și mizeriile lăsate în urmă de ape. Poate sufletele lor sunt nesuferinde, în seninul cerului care la Sângeru este acoperit de doliul norilor.
Trăind intens ceea ce s-a petrecut vineri, îmi apare un fragment dintr-un alt vis. Alergam, cu Luciana, fiica mea, din calea unui munte tulbure de apă. Nu am fost niciodată atentă la visele de noapte. Nu le-am tratat ca pe niște premoniţii. Cred doar în visele pe care le confecţionăm raţional, spre împlinire. Doar că, în aceste zile încărcate emoţional, ele m-au marcat. Unul pozitiv, iar celălalt sfâșietor.
Momentul istoric și religios de mare însemnătate pentru România, vizita Papei Francisc devine, cel puţin aici, în locul unde domină suferinţa și neputinţa în faţa calamităţilor, mai puţin importantă. Sper doar ca îndemnul Papei la empatie cu aproapele nostru, la grija pentru adevăratele lucruri care ne fac mai buni, care ne ajută să evoluăm ca oameni, ca popor, să nu rămână doar tipărit în materialele ce s-au scris în aceste zile, ci să răzbată în conștiinţa fiecăruia dintre noi. Să învăţăm de la el smerenia și simplitatea, îndepărtându-ne de consumerism și interesul personal. În faţa morţii și a lui Dumnezeu, toţi suntem egali!
