Giorgiana Radu
Mergând pe firul istoriei neamului românesc, neocolită de cruzimea dușmanilor, dar învingătoare prin jertfa celor care s-au sacrificat pentru patrie, pătrundem în universul credinței, la mănăstirea Hurezi, construită în cel mai curat stil bizantin, unde găsim mormântul fără trup al lui Constantin Brâncoveanu, „Martirul de la Constantinopol, cel ce avea să fie batjocorit, torturat și ucis de păgîni, după ce a fost osîndit să asiste la decapitarea celor patru fii ai săi, acest domn român, devenit simbol și erou de neam, privește peste timp din înălțimea ctitoriei sale cu măreția pe care n-au atins-o vreodată călăii săi”.
De mormântul rămas pentru totdeauna gol, Lucian Avramescu ne apropie cu smerenie, evidențiindu-ne adevăratul lui simbol: „Este mormântul rămas ca o rană sau ca un semn de întrebare al voievodului român Constantin Brâncoveanu. (…) Un mormînt fără trup, o secundă întreruptă în cădere, o pasăre fulgerată în zbor de-o gheară străină. Să rămînă ceea ce este, adică ceea ce nu a fost menit să fie, dar a devenit. O semnificație”.
Geografia Luncavățului ne-o reliefează autorul ca fiind „vlăstar al Oltului ce urcă oblic în munți, pentru a se pierde apoi sub temelii de stîncă, unde-și începe neștiuta aventură subterană”. Firul acestui rîu ne aduce la culele de la Măldărești. Aici, „legenda lor așază la căpătîi de vreme pe unul dintre oștenii și căpitanii lui Mihai Viteazul. (…) Aici se va fi întors după îndelungi preumblări Tudor Maldăr, cel care purta adesea în spate un maldăr de fîn pentru calul ostenit al lui Mihai. Aici se va fi întors, într-o noapte în care se alungau toate negurile pămîntului, refăcînd fantomatic acea clipă care precedase historia Călugărenilor. Aici se va fi întors în galopul nebun al calului, din străfundurile stepelor tătărăști, evadînd din prizonierat prin mijlocirea acelei frumoase domnițe cu ochi migdalați – fiica hanului tătar. O purta ca pe o ofrandă. Dragostea ei pentru căpitanul romîn învinsese dragostea de ai săi. Fuga celor doi este o traversare prin istoria neamurilor, care topea la căldura inimii vremelnicele învrăjbiri. (…) Culele de la Măldărești… masive, greoaie, înrădăcinate parcă în pămînt sînt unele din deloc puținele semne ale dăinuirii noastre în acest spațiu ce ne-a fost hărăzit încă de la început”.
Spre odihnă, ne oprim și în stațiunea Govora, un reper important al Văii Oltului, unde, „la subsuori de umbră cresc mînătărci trunchioase, gălbiori și ghebe, iar în rarele scorburi răsar vîsle de păstrăvi de fag, niște bureți albi, cu miros ca de scorțișoară, pe care-i caută cu osebire țărăncile din micile cătune aruncate dincolo de poalele Govorei”. Prin grija autorului, cititorul află că în drumul prin stațiune, mănăstirea Govora „apare dintr-o dată în toată măreția ei medievală, cu ziduri largi, albe, cu turle împungînd cerul, cu chilii împrejmuitoare care-și deschid ușile în revărsarea ghivecelor cu mușcate. (…) Vom citi, la lumina subțiată a serii, placa de marmoră de la intrare: În anul 1640, prin grija luminatului domn Matei Basarab ieșea de sub teascurile unei tiparnițe – Pravila de la Govora – prima carte de legi din Țara Românească”.
Cum licoarea lui Bachus a fost, ca și astăzi, nelipsită de pe mesele unei părți semnificative dintre români, luăm drumul vinului din Vâlcea, în nordul Olteniei. Una din cele mai frumoase podgorii din Muntenia, Drăgășani, ne demonstrează cum „strugurii se coc la un lat de palmă de cer, iar vinul nu este dintru început vin, ci vers de lumină și cântec de leagăn al soarelui și cerneală cu care se iscălește bruma pe umerii lui Dumnezeu”.
