Giorgiana Radu
În incursiunea culturală călăuzită de Lucian Avramescu în paginile cărții sale, poposim la Casa memorială Anton Pann: „În modesta clădire care coboară cu unul din pereții ei de var până în strada Știrbei Vodă, sub acoperișul de șindrilă, vom parcurge cele cîteva odăi joase avînd sentimentul că El este cu noi, că pana care a așternut ”Povestea vorbii” păstrează căldura degetelor care-au mînuit-o, că cerneala este încă umedă, nezvîntată pe ultima filă rămasă neterminată în graba cu care Maestrul a plecat. Unde? Oricum, undeva pe aproape, bundra neagră a rămas înăuntru, casa de bani cu veniturile tipografiei este, și ea, neferecată; nu poate fi, deci, prea departe”.
Pășim pe poarta istoriei, despre care Lucian Avramescu spune că este „cea mai frumoasă întoarcere și reîntoarcere la noi înșine”. Ne este evidențiată una dintre cele mai vechi, cea de la Sarmizegetusa, „poartă prin care s-au strecurat începuturile lumii, poartă pe care și-a scrijelit memoriile, cu vârful scurtei spade a regelui dac, însuși timpul”. Vizităm apoi Complexul muzeistic Magheru, locul unde, în toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a organizat tabăra militară a armatei revoluționare de panduri și voluntari.
Un alt reper important de pe Valea Oltului este stațiunea Olănești, „un ceas de solilocviu al naturii”, unde găsim „focarul magnetic al izvoarelor tămăduitoare”, șase la număr, fiecare botezat după efectele lui: „O liniște perenă, la adăpostul oricărei amenințări urbane, tronează peste acest templu al naturii, ornat cu largi portaluri vegetale, cu ghirlande de codri de la poalele cărora țîșnesc izvoare cu apă vie”.
Facem „Popas la Călimănești-Căciulata”, îndreptându-ne spre Ostrov, „insula mângâiată de o parte și de alta de brațele Oltului”. La intrarea în parcul Ostrov, „între arborii seculari, cineva a avut inspirația să închine acest loc de odihnă și preumblare Voievodului poeziei noastre. Bustul, nici foarte impunător, dar nici de neobservat al lui Eminescu, ne înfățișează un profil dominat de o frunte senin-îngîndurată, întors către acolo de unde vin apele, într-o inexorabilă perindare, ținînd, ca și poetul, de veșnicie”. Ne oprim o clipă lângă ctitoria lui Neagoe Basarab, admirăm muntele Cozia care „depozitează, poate, cea mai bogată colecție de chipuri antropomorfe a naturii” și ajungem la Masa lui Traian, unde „rîul sare supus peste pragurile pe care muntele i le așază în cale. (…) La masa Învingătorului, apele se aliniază învolburate și trec, și trec ca niște oștiri către marea cea mare a veșniciei. Uneori, se zice că Oltul se ridică din valuri și se așază alături de umbra împăratului, la masa cea de piatră. Prînzul lor ține cît o istorie”.
Ne reculegem la mănăstirea Cozia și îngânăm o rugăciune. Aici, ne spune autorul, spiritul lui Mircea cel Bătrân este „în fiecare piatră și-n fiecare colț de zid, în cucernica simplitate a arhitecturii și-n patina înceată a culorilor, în pereții aceștia care urcă de-a dreptul din Olt, înnegriți de vreme, năpădiți de mușchi și smocuri de iarbă crescute în crăpături, dar încă robuști și zvelți și drepți în calea timpului”.
Tânărul scriitor Lucian Avramescu a zidit spre neuitare, prin „Transplantul de albastru”, un colț de Românie, încărcat de istorie și frumusețe. Chiar dacă vremea și vremurile le-au făcut să pălească în anii ce au urmat tipăririi acestei cărți, ele vor rămâne neclintite mărturii ale privitorului cu simț al metaforei eterne, prin efemerul cotidian.
Lotrișor, „Prâslea al munților”, ne conduce pe firul apei la cascada Lotrișor, unde „o năframă de mireasă mai albă decât toate zăpezile care n-au atins încă pământul impur se revarsă – dar cu cîtă frumusețe! – dintr-un cotlon de cremene și izbește jos piciorul muntelui”. Urmând itinerariul dictat de autor, ajungem la Horezu, „leagănul ctitoriilor brâncovene, unde blazonul orașului este „cucoșul de Horezu, pasagerul țanțoș, cu bilet de clasa I”. Dacă ne întrebăm cum poate fi descris acest reper cultural, Lucian Avramescu ni-l creionează cu grijă, spre a nu-l confunda:„Trupul subțire, coada răsfirată, ghearele provocator zvârlite înainte dau un profil temperamental, vioi, plin de neastâmpăr. Comparându-l cu fratele său – dolofan, bine hrănit, suveran în propria ogradă -, cucoșul ceramicii ardelene, vom găsi că el exprimă (într-o oarecare măsură) firea oamenilor de aici. Iată – nu poți să-l confunzi – el este nici mai mult nici mai puțin decît un cucoș oltenesc gata să sară oricînd gardul străchinii pentru a-ți ciuguli din palmă sau – atenție! – pentru a-și pune în lucrare podoaba ghearelor. Ochiul, ca o mărgea de rubin, te cercetează șăgalnic, dintr-o parte, cu o curiozitate care se aprinde repede, asemeni unui semafor interior”. (va urma)
