Florin Tănăsescu
Stăm amândoi privind la soare. Eu aștept taxiul, ea – un cal nu prea frumos și nu prea mare. Ba, dimpotrivă, costeliv, și pe deasupra, orb. Ce să-i faci, dacă-i urâtă în draci și, pe deasupra, chiar ciufută !
Doi muritori privind în zare. Zări diferite, același soare care nu se topește niciodată , la fel, pentru toţi, pe pământ. Pentru unii, în lunile iulie- august, pentru alţii – prin septembrie – octombrie. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, lucrurile nu sunt ca-n filme sau ca-n poezia lui Labiș. De altfel, eu cred că puștiul ăla a vrut să scrie “Seceta a ucis orice speranţă/ Soarele s-a topit și a curs, dar pe cartelă, pe pământ”.
Mă urc în taxi și plec la serviciu. În timp ce șoferul își pune ochelarii de soare, mi-aduc aminte că – deh, am și eu obsesia mea – aseară, muierea asta, de vreo 60 și ceva de ani, m-a enervat rău. Știţi ce făcea ? Stătea și își nota pe-un carneţel cât are de plătit, la întreţinere, fiecare locatar. Ajunsese cu degetul și-n dreptul numelui meu. Și s-a mirat că, la apa caldă, eu am de plată mai puţin c-un leu.
Roata de la mașină se-nvârte. Prindem și verde la semafor, deci trecem intersecţia ușor. Cum trec unii dintre noi prin viaţă. N-atârnă nicio grijă pe umerii mei. Doar c-aș putea să întârzii un pic – și asta din capriciu – la serviciu.
Auzi, câtă mânie proletară la ea ! Să-mi ţină mie socoteala câtă apă am eu de plătit! Muierea asta o fi sănătoasă ? Asta e principala grijă ce m-apasă în drumul meu spre un serviciu în care nu am altceva de făcut decât să plimb două hârtii și să ascult la căști Metallica-n concert pe Arenele din Nîmes. Acolo unde, o să ajung fac și eu Revelionul, bine-nţeles. “Francais pour une nuit”.
Deci, ce – o tot freca pe hoașca aia bătrână grija de întreţinerea mea ? De-un strop de apă. De-un leu. Era o diferenţă de o pâine. În fine… . Dă-o dracului, cu carneţelul ei, cu tot !
Soarele s-a topit și a curs pe pământ. Suntem deja în iulie –august. M-am dus. Unde? La mare, doar v-am spus. Îmi iau strictul necesar și, teleleu, ies pe faleză. Și – mă iertaţi, dar om sunt și eu – când să trag cu ochii spre un decolteu, aud în spatele meu:
– Domnu’ vrea porumb fiert ? Un leu, că vă cunosc. Un porumb fiert și sare la discreţie. O am depozitată aci, aproape, la o intersecţie !
Ah, leul ăsta, rău mă obsedează. Nici aici și nici acasă nu scap de diferenţa de un leu. Cine-mi făcea oferta ? Hoașca aia care –mi urmărea consumul de apă caldă/ rece.
– Ia colea un leu și pleacă!, îi spun cu voce acră.
Sfârșit de septembrie, început de octombrie. Programul “Litoralul pentru toţi” e –n desfășurare. E soare și nu prea pe la mare. E și porumbul bun de recoltat. La televizor, Telejurnalul se deschide cu-o știre descumpănitoare: “O femeie încălţată-n cizme, care a văzut pentru prima dată-n viaţa ei marea, a intrat cu un cal în apă și-a murit. Calul avea saci cu sare în spinare. A lăsat în urmă un carneţel care, se bănuiește, este testamentul ei”.
Înghit în sec. Deci, Fefeleaga a avut, ca și Labiș, parţial dreptate. Adică, nu numai “Popa-și bate joc de oameni”, ci ţara-și bate joc de tot ce-i românesc. Altfel, o ţară demult intrată, ca și Bator, ca și numita Fefeleaga, la apă.
A, să nu uit! Pe carneţelul – testament al hâdei femei scria nu apa consumată, ci atât: “Măi, Batore, știi ce-mi doresc și eu ? Să văd măcar o dată marea. Măcar toamna. Tu, doar s-o simţi, că ești orb, ce Dumnezeu! De- aia ne chinuim să strângem bănuţ peste bănuţ”.
Eu cred că Bator nu-i orb. Orb e neamul meu.
Iar soarele se topește și curge, dar pe cartelă, pe pământ…
