Sufletu’ lui Avram Iancu în Parcul Bucov, de 1 Mai. Și-un câine…
Fl. Tănăsescu
Unde e zarva de-altădată de la Bucov ? Unde sunt lăutarii din Vărbilău, tocmiți să cânte de inimă albastră celor care luaseră la bord o bere-n plus? Și, nu în ultimul rând, unde sunt comercianții de la care să cumperi mici la preț de dumping ? Nu de alta, dar absolut toate terasele erau goale ieri, de 1 Mai.
S-au dus pe Apa Sâmbetei ! S-au dus, precum Uzina 1 Mai ! Precum UZTEL, precum 24 Ianuarie, precum toată industria prahoveană !
Hai, pentru pustiul de ieri, de la Bucov, există o justificare: a plouat, a bătut vântul, iar într-a cincea zi de minivacanță, omul avea grija zilei de mâine. Adică de azi, când cu chiu, cu vai, se urnește să meargă la serviciu. Dacă mai are. Fiindcă, deh, de 1 Mai – despre uzină scriem acum – s-a ales praful !
Să fii fost aproape de 11 când, la intrare în Parcul Bucov, ne întâmpină un câine plouat. Și vom mai face referire la acest câine, precum Geo Bogza în “175 de minute la Mizil”. Orașul în care, dacă ținem bine minte, singurul animator al orașului era un patruped care-i tot trecea autorului prin față. Dar măcar la Mizil era, în alea 175 de minute, soare…
Ieri, ploua. Dar, fiindcă tot a fost drumul până la Bucov cu călători, dăm să cumpărăm și noi un mic, doi, trei. Căutăm ca bezmeticii prin tot parcul. Sufletul lui Avram Iancu !, fiindcă toate terasele erau închise. Dăm să ne întâlnim cu cineva – știți, la un moment dat ne cam luase cu fiori ! Ziuă și nu noapte era, dar niciun trecător… A, ba da, câinele cu pricina, despre care am amintit.
Ei, dacă tot suntem anapoda cu vremea – începuse să toarne de sus din ce în ce mai tare – și cu vremurile ( ne gândim la ruinele care-au rămas din fostele întreprinderi și ce mândre 
mall-uri râd în soare), întindem coarda și ne bate gândul să cumpărăm și o înghețată, ca să egalizăm temperatura de-afară cu a dinăuntru. Și iarăși sufletul lui Avram Iancu !, că n-avem de unde !
Ce-i drept și nu-i păcat, paznicul care era la intrarea în parc se uitase cam ciudat la noi și ne-a-ntrebat, pe bună dreptate, ce căutăm pe-acolo ?
Să-i fi spus că vrem să facem un grătar ? Riscam să ne ia de nebuni și să sune la “112”. Îi spunem așadar adevărul, anume că vrem să vedem care-i mișcarea prin zonă. Și ne răspunde că nu are sens, deci să lăsăm orice speranță de a găsi pe cineva, sau vreo terasă deschisă, ori vreo cafenea. “ Nici comercianții nu au venit. Au tras obloanele”.
Dar, văzându-ne căpoși, ne-a lăsat în plata Domnului !
Grătarele plâng în ploaie, luându-și parcă revanșa față de vremurile în care, unii încă mai țin minte, se fredona “ Macarele râd în soare”.
Din nou, același câine. Și mai ud. Se uită cu milă la noi, iar noi, cu amărăciune, la el. Câinelui, ne e clar, îi e foame.
“Din bucata mea de pâine am crescut un om și-un câine” fredona, și-n urmă cu un an, și-n urmă cu doi ani, un etnic din Vărbilău, acompaniat de un acordeon. Am fi făcut acest act de generozitate, dar nu aveam nimic amărâtului de câine să-i dăm.
Și așa a fost ziua de 1 Mai la Parcul Bucov ! Cu liniște și pace, cu grătare căscate spre cer, parcă și cu ură, că se simt inutile.
Iar colegului nostru, Marian Dobre, și el o victimă a dorinței de a mânca un mic, îi sare muștarul și ne-ntreabă: “Mai ai ceva de făcut ? Nu vezi că peste tot e pustiu ? Și mi s-a făcut foame !”.
Câinele rămâne acolo, uitându-se după noi cu ochi străini și goi. Grătarele cască somnoroase. Plecăm și noi la redacție.
Azi e o nouă zi de muncă. Pentru unii la schimbul unu, pentru alții la schimbul doi sau trei. Vai, ce greșeală am comis ! Se lucra pe vremuri în schimburi, la Uzina 1 Mai. Hei, ce ploaie și ce vânt !
Nimic din ce-a fost odată nu mai este și nici că va mai fi. Nici măcar 1 Mai…
