Giorgiana Radu
Scrie! Scrie-mă într-o carte, îmi şopteşte Albatrosul. Îmi ceri prea mult, îi răspund, în vis, păsării necălătoare. O carte nu e puţin lucru, şi-apoi eu sunt doar pionier în rânduiala cuvintelor pe hârtie. Cum să scriu despre zborul aripilor tale care desenează versuri în ceaţa văzduhului?
Deşi îţi ştiu atât de bine glasul inimii, şi l-am auzit de-atâtea ori cântând, tot îmi este teamă. Teamă că aş putea ciunti din măreţia existenţei tale, prin rezumata mea latură creatoare. Pentru a te desena pe tine, Albatrosule, îmi trebuie peniţă de aur, din care să izvorască o cerneală specială a vorbelor atent ticluite, cu minuţioasă grijă.
Ochii tăi, cu pieptenul des al genelor, au aprins privirea multor păsări călătoare şi necălătoare, purtându-le în universul infinit al iubirii. Cântecul tău s-a făcut auzit dincolo de norii sub care de-atâtea ori ai zburat, şi vei continua să zbori, aşa cum doar tu ştii să străpungi văzduhul. Ramurile copacilor, pe care ţi-ai odihnit aripile, au înflorit şi înfloresc în fiecare dintre cele patru anotimpuri. Copii mulţi ai făcut, Albatrosule, în preumblările tale. Azi, doar unii te mai ştiu! Viaţa albatroşilor nu e aşa de simplă precum pare. Nefericirea şi neîmplinirea îi cercetează şi pe ei. Lacrimile lor trec nevăzute, contopindu-se în picăturile de ploaie.
Te cunosc atât de bine şi cu toate acestea simt că în fiecare zi te pot, încă, învăţa. Eşti o enciclopedie fără de sfârşit. Cum să te scriu eu, Albatrosule? Cum să-ţi portretizez candorile, harul tău şi complexitatea vieţii tale care va dăinui peste timp, ca un vers tipărit pe fila veşniciei?
Îmi este teamă că nu voi putea atinge înălţimile pe care tu şezi. Eşti curajos, Albatrosule, să-mi dai o asemenea sarcină! Poate, într-o zi, am să-ţi ascult îndemnul. Şi mai mult de atât, am să fiu pregătită să te cânt cu litere alese, aşa cum meriţi. Lasă-mi timp mult, Albatrosule, pentru scrisul pe care mi-l ceri!
