Florin Tanasescu
Cum se zice “Să moară și capra vecinului în englezește, stimaţi compatrioţi ? Sun de la Londra, și vreau să-i învăţ și pe-ăștia din Perfidul Albion o expresie neaoș românească. Suntem la o bere, dup-o zi de muncă.
– Așa ceva nu există decât la noi, deci nu te-ambala ! Capre-s peste tot, dar ţapii-s problema, mai nou. Ţapi pe care-i vedem oră de oră, zi de zi, pe micul ecran la televizor. Ţapii bătrâni, hârșiţi în rele.
În Portugalia, la Lisabona, românul imigrant se-ntreabă, în lungile nopţi când stă de veghe pe post de bonă, ce s-a-ntâmplat în ţară, de-i atâta vânzoleală. Hai, treacă, meargă, la televizorul dat la minim sau chiar fără sonor, și tot s-aud înjurături între partide.
C-un tresărit, muncitorul abia coborât de pe schela unde lucrează în construcţii, pe la Nisa, se trezește, la rându-i ( era în pauză de masă și amărâtul aţipise cu mistria-n mână, fiindcă a primit un e-mail pe telefon). Și citește: ” Patria te dorește. Patria te iubește !”. Amăgit de-o asemenea ofertă, fostul profesor de română, zugrav acum în Franţa, nu mai recită cu șpaclul căţărat pe schelă “ Urăsc tot ce e zbucium tulburător de linii / Și niciodată nu plâng, și niciodată nu râd”, ci întreabă ”Zău, așa ?” .
– Chiar așa, sună răspunsul, dar nu se-ntâmplă prea des chestia asta. Doar din patru -n patru ani sau din cinci în cinci ani. În restul timpului, ţara te iubește…
– Ca sarea în bucate! se grăbește, în optimismul lui nesăbuit, românul plecat la muncă în Franţa, să răspundă.
– Ca sarea- n ochi, i-o retează e-mailul impersonal și stingher, ce poartă semnătura unui nume comun al plaiurilor mioritice – Gheorghe.
“Veni, vidi, vici” – primește și văduva de treizeci de ani, plecată în Italia, la spălat părul de pe cap bătrânilor ce nu mai pot duce un dumicat la gură. Dumicat la care, ce-i drept și nu-i păcat, și ea râvnește, dar…. Dar să trecem peste amănunte… Mirată, că soră-sa s-a tembelizat și îi vorbește în latină, o întreabă “Ce-ai păţit, nu ești cu toate acasă ?”
Lezată în amorul propriu, se răţoiește sora română la sora italiană ( deh, ginta nobilă latină își adună orfanii ei… ): “N-auzi fă? Cineva, aici, te iubește !”.
– Zău c-aș veni ! Îl uit pe răposatul soţ și mă mărit a doua oară. Zi-mi, cum îl cheamă și cum arată pe-ăla de zici că-mi duce dorul ? Ai poză cu el ?
– Poza e harta ţării, surioară. Cum îl cheamă? Numele e Domnul. Prenume, Candidat. Deci, Domnul Candidat a venit chiar și cu plocon la mine (știi, vreau să vă fiu nașă): un kil de zahăr și ceva ulei. În plus, m-a întrebat dacă ai bilet de avion. A zis că ţi-l plătește el. Dar numai la venire, nu e valabil dus- întors. Înapoi te-ntorci pe banii tăi, dacă iar ai de gând să divorţezi de ţară.
Dacă e marţi, e-n Belgia trafic mai puţin aglomerat pe șosea. Și radarele-s defecte. Iar poliţiștii au aţipit, fiindcă ultimele rapoarte arată că ţiganii s-au mai oprit din ciordit. Un șofer de TIR răspunde unui șofer de microbuz din ţară : “Bă, ești nebun ? Cum să întorc pe linie continuă și să vin cu marfa perisabilă din Benelux în România? Care-i urgenţa ?“
– Face diligenţă pe lângă mine o doamnă. Zice să bagi într-a patra și să vii, fiindcă nu volanul, nu frâna, ci votul tău contează. Prostul din Belgia brusc frânează și-și sparge capul de parbriz. Restul, dacă e întreg sau nu la minte, nu mai contează.
București, vorbește un ţap bătrân: ”Alo, ambasadorii din Anglia, Spania, Franţa, Guatemala și Polul Nord, sunteţi pe recepţie ? Bun. Strângeţi toţi românii, cumpăraţi-le bilete să vină-n ţară până-n 26 mai. Să vină și să ne voteze . Apoi, să-și ia picioarele la spinare care-ncotro.
Da, cineva, în România, odată la patru sau cinci ani, ne iubește !
