Florin Tanasescu
Aș vrea, stimată clarvăzătoare – vrăjitoare să-mi fie clar destinul. E alb, e gri ? Știi, m-apucă din ce în ce mai des amocul că mâine, poimâine, îmi va sosi sorocul. Și vreau să știu dacă mai prind și eu o zi de viaţă adevărată.
Pe vrăjitoare o cheamă Ozana. E limpede ca cristalul, dar foarte alunecoasă. Totuși, i-am spus că-n ţară, totul, de la râu la ram, este politizat. Eram ca la o spovedanie. Doar că-n confesional apare și Vrăjitorul din Oz, trăgând cu urechea. “Omul de tinichea” era de pază și, în mod normal, nu trebuia să intre nimeni. Dar, tinicheaua era membru de partid. Care ? Ce importanţă are ?
Și plec. Că n-am încredere în nimeni. De la o vreme, nici chiar în mine. Încotro ? Voi spune mai târziu.
Ozana cea încă limpede e, însă, ca o umbră. Se ţine scai de mine. Își vâră coada – scuzaţi, trompa – în ciocanul, nicovala și scăriţa urechii mele. Privesc înapoi cu mânie și-ntreb: “ Ce vrei ? Votul meu ? Ţi-l dau în alb. Votez și la trei mâini de vrei. Două ale mele și una a cerșetorului din mine, care, cu mâna-ntinsă, așteaptă vremuri normale”.
Vrăjitoarea mă lasă. Sunt, iar, singur pe drum. Simt – da, știu că veţi râde și într-o oarece măsură chiar aveţi dreptate ! – o nostalgie de macarale care râd în soare. De cravata roșie de pionier. De inelul care a înlocuit, odată cu trecerea timpului, nodul… De data asta, însă, vorbesc de nodul din gâtul meu. De praful din ochii mei. Fiindcă, da, rău ochii mă dor, de netrebnicia lor: a Ozanelor și –a “afluenţilor” ei. Și, să fim bine – nţeleși; aici nu mai e vorba despre afinităţi și alte „calităţi“ pe care un partid sau altul de regulă le are doar atunci când e sau nu-i la guvernare.
Ca smintitul, singur pe drum, strig: “Să-l văd venind, aș mai trăi o viaţă !”
“Pe cine, pe cine ?”, întreabă, curioasă, sărindu-mi iar în cale, numita vrăjitoare: Ozana cea insidios curgătoare. Dar, deloc proastă. Ba, dimpotrivă, unsă cu multe alifii din care nu lipsește, firește, mâlul. Mă întreabă, limpede ca cristalul „ Și Gheorghe nu mai vine ?”.
– “Vântul schimbării, nu pe Gheorghe, asta aștept. Vreau să vină furtuna care va suna clopotul – nu, nu al Catedralei ! – ci al dreptăţii și al libertăţii. Asta pentru liniștea mea sufletească. În rest, nimic altceva nu contează”.
Sunt, din nou, singur pe drum. Știu încotro merg? Da, știu !
“Urmez Moscova până în Parcul Gorky/ Ascultând și simţind – o , da, chiar și la ruși – vântul schimbării”.
Vadul Siret. Ajuns aici, Ozana face calea-ntoarsă, cu mâlul ei cu tot, precum Iordanul, de Bobotează. Se-ntorce -n matca tot mai nefirească. În matca românesacă.
Mai fac doi pași. Și zic: “M-am înșelat. Vrăjitoarea- vârcolac m-a luat iar ” om la om”. Dar nu e ea, ci alţii care fredonează: “Nimic, nimic nu mai contează decât liniștea noastră sufletească. Și-a ţării”.
Ajung în Parcul Gorky. Până și-aici, la ruși, vântul schimbării s-a făcut simţit. La noi, unde Ozana era, o-ho !, cândva, “limpede ca cristalul”, parcă totul a murit. Și nu, nu “Seceta a ucis orice boare de vânt”.
Ozana – politică are ultimul cuvânt…
