Florin Tanasescu
Firește că n-aţi văzut, pe vremuri, niciun tramvai să bage în marșarier. Nu, garniturile astea, la ora 23, 35 – mai mult sau mai puţin nicio secundă – se retrăgeau cuminţi la locul lor. Unde ? Scria, pe fruntea lor: „Se trage la depoul Niţu Vasile”.
Cine-i Niţu Vasile ? Al uitatelor vremuri depou. Iar a-l învia acum pe nea Vasile e ca și cum ai zice nu Lazăre, ci Românie, “ridică-te și mergi pe drumul tău!”. Fie cu nașul, fie cu biletul de 65 de bani, dar mergi ! Și nu ieși-n decor. Gândește-te la noi.
Vatmanul vremurilor noi – sever, dur și brutal – bagă tramvaiul în mașarier. Nu aude, nu vede cum îl implor să repună garnitura pe drumul, pe calea de rulare cu staţie la “Timpuri Noi”. Vatmanul este sever, dur și brutal. Și cam târziu – după vreo treijde ani – mă prind: vatmanul a trecut de partea lor. A “Rinocerilor”.
Da, mi-e dor de tramvaiul care se retrăgea, mergând totuși înainte, la ora 23, 35 – mai mult nicio secundă – acasă, în depou. La nea Vasile. Aș vrea ca însuși numitul Niţu să conducă trenul galben fără cai. Și să-l repună pe drumul firesc și omenesc al vremurilor cât de cât normale, odată.
– Hai, hai, nostalgicule al vremurilor trecute, nu vezi, trăim în vremea în care glasurile oamenilor cinstiţi sunt mute. N-auzi copitele dracilor ţopăind printre traverse ori pe șosea ? Iar deasupra, ești chior, nu vezi venind corbii croncănind?
– Ei, na belea, zisei în sinea mea. Sunt singur, singur pe drumul care nu știu unde duce. Cel mai sigur, nicăieri. Văd, prin mâzga geamurilor, câmpii părăsite. Și munţii pustii. Și dealurile slute. Îl văd – sau visez ? pe Istrati Panait cum rescrie “Ciulinii Bărăganului” în limba indiană.
– Știi cumva, prietene Romanin Rolland, ce l-a apucat pe nea Panait ? Înţeleg, Niţu Vasile a fost un comunist. Dar nea Panait ? Ai idee ? S-a smintit ?
– Oh, nu, e mai realist decât ai învăţat tu la școala generală. Bărăganul nu mai e al vostru. E al arabilor, al indienilor, al cui vrei tu, numai al vostru nu ! Nici ţara – tramvaiul sau căruţa asta – nu e a ta. Poate doar codirla.
Na, drace, îmi zisei, de data asta în sine mea, înţeleg; tramvaiele o mai iau razna, dar scriitorii ?
“De la Nistru pân’ la Tisa, tot românul plânsu-mi-s-a”, se-aude în tramvai, ca un ecou, un vers care rezumă un întreg univers de speranţe de mai bine. “Avansez înainte”, cum ziceau navetiștii, pe vremuri, folosind pleonasmul clasic al oamenilor obosiţi. Obosiţi, dar cinstiţi. Pleonasmul era singura lor greșeală. În rest, munceau, nu furau o ţară. Deci, “avansez înainte” și bat în cabina vatmanului. Să-l întreb încotro se-ndreaptă garnitura.
– Tacă-ţi gura ! aud. Atât. În rest, șeful tramvaiului e, cum a zis Romain Rolland, amicul lui Istrati, cu turban în cap. Mestecă gumă, deci e clar; niciun scuipat nu dă pe mine.
”Atenţie, se schimbă macazul !”, aud un glas de difuzor în zdrăngănitul “Păsării cu clonţ de rubin”. Expresia este tradusă și-n engleză, și-n franceză, și-n germană și, firește, în limba indiană.
– Se schimbă macazul ? Asta ce-o fi însemnând ?
– De parcă ar conta. E prea târziu pentru-ntrebări. Peste ani, nu prea mulţi, ”Puii păsării cu clonţ de rubin/ Ciugulind prin ţărână” vor găsi, poate, urmele unei ţări.
Pe mine m-apucă dorul de nea Vasile. De ce ?
Să repună ţara pe șine.
