Florin Tanasescu
„Suntem, stimaţi studenţi din anul terminal, deci viitori guvernanţi, la lecţia practică de analiză a poporului. Știţi cum se zice, teoria ca teoria, dar campania electorală ne omoară ! Să trecem deci la fapte și, pe un eșantion reprezentativ, să analizăm mintea votantului român. Cam ce gândește el, ce vrea de la viaţă, când o mierlește ?”, glăsuiește, pe ton imperativ rectorul „Școlii de politicieni”. Și-adaugă: “Vreo întrebare are cineva ?” .
– Dom’ profesor, întreabă un student cam naiv – bun, se vede treaba, doar de președinte de consiliu judeţean sau de primar – , deci, ce vom diseca ? Practic, ce vom tăia în carne vie ?
– Ţara, fraiere. Naţia. Și ce carne vie vezi pe-aici ? Sunt duși cu toţii. Nu vezi că suntem într-o ţară – am vrut să zic sală – de disecţie ?
Se trece la preselecţie. Se ia primul votant inert și – ncepe autopsia. Unul dintre absolvenţi – viitor șef de promoţie, lucru clar – zice cu glas sugrumat de emoţie : “ Ăsta, a cărui minte mă pregătesc s-o evaluez, are un telefon mobil la el. Dacă sună ? Dacă-i pusă alarma pe “Deșteptare?” Ce mă fac ?”
– Taci, viitor secretar de stat ! Telefonul e pus pe “Mute”. Nici naiba nu-l aude. Nu se trezește nimeni. N-ai auzit-o pe Mirabela cântând “ Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim ce-am dărâmat cu indolenţá noastră?”. Poţi doar să te uiţi pe mesaje. Să nu aibă ceva subversiv. Cel mai periculos este ăla, “Vrem o ţară ca afară”. Nu are ? Deci, suntem în siguranţă toţi.
Acestea fiind zise, decanul se uită-n zare, zarea se uită la el și îi trece prin scăfârlie următoarele: “Întreb, nu dau ca Ludovic Orban cu parul, e cineva pe-aici care știe să picteze ? Vreau un tablou al ţării. Un tablou am zis, nu un cavou. Știţi voi ce vreau să zic. Nu carecumva să spună cineva de funie în casa condamnatului.
Un june sare din rând și zice: “Io mi-s din Slatina. La viaţa mea am dat cu gudron, să nu putrezeasc-un gard. Înăuntru era un leopard. Și nu mi-a fost frică. Știam că trăim în ţara în care numitul leopard e pus cu botul pe labe. Doar miaună ca o pisică”.
– Ești bun. Chiar foarte bun ! Hai, treci la treabă. Ia pensula și fă-l pe om ca dracu, exact cum se cuvine !
– Există, totuși, un “dar”, aici, se contrazice, cam obraznic, și chiar mai rău, antagonic, numitul pictor ce a gudronat gardul. (Iar lumea vorbește pe la culţuri că și leopardul).
– Ce zici mă, acolo? Ce “dar” ?
– Păi, Cel de Sus l-a făcut după chipul și asemănarea lui pe om. Ăsta –i un dar. E un har, de pot să zic așa…
Decanul școlii se crucește. Simte palmele că-i ard. De data asta, chiar pune mâna pe o zăbrea de gard. E potolit, ce-i drept, cu greu, cu un hap numit distonocalm.
Calm e și-n ţară. Un vânt adie ușurel, doar cât să scuture, dar niţel, numai niţel, puful păpădiilor. Încet, încet, totul revine la normal. Nimic ieșit din comun nu s-a mai întâmplat. Analiza – disecţie a votanţilor s-a încheiat. Bate cu aia a sondajelor. Marja de eroare se știe, e mică: plus/ minus trei.
Atât în sala de disecţie, cât și-afară, e calm, frumos și bine. Gardu-i gudronat, iar leopardul – anesteziat.
Telefoanele rămân ca la–nceput, pe “ Mute”. Arareori, câte unul mai vibrează.
Dar, cine, cine îl aude ?
