Lucian Avramescu
Am scris numeroase prefeţe la cărţi de literatură sau jurnalism. Niciodată – din astă pricină îmi iau din start precauţia unei scuze – nu am cutezat să mă angajez la o muncă pentru care nu-s calificat. Dar pot refuza măgulitoarea invitaţie a profesorului Apetrei, cel mai vestit cardiolog pe care-l ştiu, aflându-l mai întâi ca doctor, privind de aproape inima mea şi apoi ca prieten personal şi de familie?
Iată-mă, deci, pregătit să citesc cu dicţionare medicale în preajmă ultima carte a profesorului universitar doctor Eduard Apetrei, care va pleca spre tipar. Surpriza a crescut de la o pagină la alta. Nu e o carte de medicină, ci o carte – ceea ce e mai mult de atât – a vieţii unui cardiolog care a împrumutat bătăile generoase ale inimii sale numeroaselor inimi betege care au ciocănit cu degete de speranţă la uşa sa.
A fost şi este, la peste 80 de ani, acelaşi doctor de inimi cald, aspru când te dojeneşte şi meriţi dojana, preţuit în lumea numeroasă a suferinzilor cardiaci, dar şi în cea rezumată a cardiologilor, care au văzut în portretul său profesional şi moral un model. Ştiu câţiva doctori care, atunci când îşi prezintă statura profesională, spun cu fală că i-au fost studenţi, rezidenţi sau doctoranzi profesorului Apetrei. E un fel de titlu de nobleţe. Profesorul, la rându-i, în această suită de portrete şi autoportrete, care rezultă din interviuri şi însemnări, nu uită să-şi pomenească marii dascăli. Îi veţi găsi în paginile acestei cărţi care, din bucăţi de dialog, intervievat pe îndelete sau iscodit de ziarişti de pagină de ziar sau de televiziune, scot – unii abil, prin maieutica grecilor antici – adevărurile fabuloase ale unei vieţi dedicate, până la arderea de sine, aproapelui.
Dacă ar trebui să dau eu un titlu acestei cărţi, unde am găsit şi semnătura mea pe interviuri sau însemnări, aş căuta unul înrudit cu al cărţii autobiografice a scriitorului sudamerican Marquez – “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” sau a rusului Evtuşenko – “Să un mori înainte de moarte”, ambele cu o teribilă forţă autobiografică. Fără a fi literatură, cartea scrisă de sine despre sine de Eduard Apetrei, provocat de întrebări sau de propriile nelinişti, e o lecţie de viaţă.
Evoluţia sa, de fiu de chiabur dintr-un sat băcăuan, dat afară de la medicină fiindcă tatăl lui avea cu câţiva ari peste cinci hectare de pământ (ăsta era reperul stabilit de comunism pentru duşmanii poporului) şi reprimit fiindcă baremul a mai crescut niţel, a fost mereu pe bază de examene. Examene şi iar examene, care l-au dus de la statutul de doctor de ţară, la cel de doctor în medicină, asistent universitar, conferenţiar şi apoi profesor, acoperit de titluri academice, vrednic de preţuiri internaţionale, perfectându-se aici şi afară. Aşa a ajuns să conducă peste două decenii cea mai prestigioasă clinică de cardiologie din ţară, aşa a ajuns să fie numărul unu în varii clasamente, nu toate făcute de jurii prietenoase. Niciodată nu „am fost numit”, spune undeva profesorul. Totul a fost câştigat prin seriozitate, pregătire neîntreruptă şi dragoste pentru bolnav.
Profesorul, când îţi ia mâna nu e doar o formă de salut, ci şi un început de consult. Aşa îţi ia pulsul şi îţi aproximează inima, la o primă atingere umană. Apoi vin aparatele, electrocardiogramele, angioplastiile, dar cea mai importantă este acea primă evaluare pe care o făceau şi vechii vraci. Sigur, parcurgând această carte-mărturisire, simţi şi lupta unui om care nu s-a dat bătut niciodată spre a promova modernul, ultima descoperire în specialitatea cea mai căutată, din păcate, fiindcă-s prea mulţi bolnavi de inimă, a medicinei care-i cardiologia.
Cineva îl întreabă pe profesor dacă e adevărat că a fost convocat ca doctor al inimii lui Ceauşescu. Da, a fost. A trăit şi această experienţă pe care n-o putea refuza aşa cum azi nu poate refuza un politician care spune tâmpenii în Parlament, dar e bolnav şi ca doctor tratezi nu doar prieteni, ci şi criminali uneori. Ca medic al lui Ceauşescu a fost răsplătit cu microfoane care-i erau plantate peste tot – în dormitor, în cabinet, în maşină. Un om care avea acces la inima celui mai temut om al ţării trebuia supravegheat strict.
Am citit cartea profesorului Apetrei, prima de acest gen pe care i-o citesc, simţind în ea frământările unui confrate de scris. Frazele sunt adesea încărcate de poezie, alteori mânia polemică este vizibilă atunci când vede simptomele unei societăţi bolnave care uită de viaţa poporului, trecând-o la şi altele. Subfinanţările, dărâmarea cercetării în cardiologie, lipsa celui mai elementar sprijin pentru dotări sunt constatările unui om care suferă pentru suferinţele patriei lui.
Am fost de câteva ori la aniversările profesorului, la Bucureşti sau Azuga. Trăieşte frumos cu familia lui, înconjurat de cărţi şi obiecte vechi, unele cumpărate din târgurile de la marginea Capitalei, unde ne întâlneam uneori, duşi acolo de aceeaşi pasiune. E, la vârsta lui, drept, zvelt, schiază ca un sportiv de performanţă, înoată. Nu ai timp să faci mişcare zilnic? – dojeneşte uneori un pacient. Urcă scările pe jos, nu cu liftul, iar pauza de o ţigară schimb-o în pauză pentru a face câţiva paşi, spune cu aspră blândeţe profesorul de inimi. Mişcarea e o doctorie care face mai mult decât toate medicamentele.
Cartea zidită mai ales din interviuri e un formidabil mod de a vorbi despre tine, despre meseria ta, despre oameni şi chiar despre neoameni. Aici vei găsi, dragă cititorule, o viaţă ca un roman. Iar romanul va avea o lungă continuare.
