Florin Tanasescu
Să zic 33, dom’ doctor ? Ca pe vremuri, când tocul era-nmuiat în călimară și moașa comunală îmi prescria o aspirină? Și îmi făcea un polidin ? De ce să nu zic 1963 ? Sau, de ce nu, 2033 ? – că-i mai aprope și pentru viitorul ţării ăsteia, și pentru copiii, copiilor, copiiilor, copiilor mei. De-ai dumneavoastră nu am știinţă. Zic doar să vă trăiască !
– Eu zic să taci, c-așteaptă și alţi bolnavi tembeli de dragoste de ţară să se vindece. Habar n-ai tu câţi fraieri sunt pe-afară ! Deci, onorabil pacient, să nu politizăm chiar totul. Cu-atât mai mult, boala dumneavostră sau a neamului. Și, la o adică, dar pe semnătură, vă fac chiar gratis – este oferta noastră , în limita stocului disponibil de la BNR – șocuri electrice. Așa veţi da uitării totul. Ce-a fost iluzie, speranţă, și a căzut în derizoriou și în penibil. Să nu te mai aud fredonând “Suflet nefericit/ Cât ai plâns, cât ai suferit”.
Mi-a câștigat încrederea dom’ doctor de la oraș. Adică, mă face să uit de anii grei, în care “ Celelalte cuvinte” ale clasei politice îmi fredonau că totul va fi bine. “ Ok, strig din toţi rărunchii ! Da, maestre, nu mai zic nici 1963, nici 2033. Cădem la pace, zic 33 !”.
De-odată, liniștea-nserării, a-nnoptării și-a nepăsării se lasă peste ţară. Dar, ce ciudat ! Sora de gardă trage storurile de la cabinet.
– Iertarea voastră o implor, doamnă/domnișoară, dar e deja-ntuneric afară. E nopte de ceva vreme. Cum îi zisei și lui dom’ Doctor, de ani apoape 33. De ce mai trageţi storul ? Puneţi cumva și cabinetului zăvorul ?
– Să nu se vadă întunericul din ţară, îmi răspunde, amabilă, domnișorica și apoi se prezintă : “Mă cheamă Margareta ! Iar dom’ Doctor este Maestrul. De-aia trag oblonul””.
“Maestrul și Margareta””… Parcă am auzit de ei… Cred că prin Rusia, pe vremea lui Stalin au trăit… Și, ce coincidenţă ! Maestrul și Margareta – cred că erau născuţi prin anul ’33. Adică, 1933.
Dom’ Doctor, adică Maestrul, se uită chiorâș la mine.
Ca un neghiob care a dat cu bâta-n baltă, privirea-n podea, umil, eu mi-am lăsat. Știţi, vorba aia, neaoș românească: “Capul plecat de sabie nu-i retezat”. Ba, ca să par și mai stingher decât eram, pe-o margine de pat m-am aşezat. Cum stă pacientul vinovat c-a inhalat – nu aerul poluat din ţară, nu c-a băut apă cu microbi de la chiuvetă – ci fiindcă a fumat și a băut precum un disperat. Dar Dom’ Doctor, Maestrul adică, se simte tot lezat.
Deci, am zis “Ok, cădem la pace și zic 33”, și la șocuri electrice am achiesat. Iar timpul trece, trece… Tic-tac, tic-tac ! Și, eu m-am săturat să tac. Și-ntreb cu glas scăzut: ” Nu aveţi aparatura necesară care să depisteze , dacă nu cancerul din ţară, măcar reaua credinţă ? Să ne scutească pe toţi de suferinţă ?
Dom’ Doctor se ridică de pe scaunul plușat și-mbracă un halat. Dar nu, nu din ăla alb, cum aţi văzut în orele, în zilele, în anii de așteptare pe holurile din spitale. O, nu ! Halatul avea culoarea roz – bombon.
Mă uit în stânga. Totul este, de asemenea, trandafiriu. “Diliu mai sunt !”, îmi zic. „Să-i reproșez Maestrului, să-i spun eu, Margaretei, că-n ţară, cancerul este nevindecabil? Dar cine-s io ? Că nu mă chemă Bulgakov.
Sunt luat, cu electrozii încă-n cap – că doar v-am zis, șocuri electrice aveam de suportat – și dus la urna de votare . Acolo, ce straniu, nu se dă ulei sau zahăr, ci , culmea!, mărţișoare. Și i-am votat. Pe cine ? Tot pe ei! Pe doctor și pe sora medicală. Apoi, într-un tren de marfă sunt urcat cu destinaţia Moscova, capăt de linie. Și, desigur, nu-i un capăt de ţară că “Maestrul și Margareta” au rămas continuare pe locurile lor.
Rămâi cu capul plecat și zi, în continuare, “ 33” sau „1933”, iubit popor !
