Florin Tanasescu
V-aţi întrebat vreodată de ce, din ce în ce mai des, pică rouă din cer ziua-n amiaza mare ? Sau de ce, mai rar ce-i drept, plouă când în ţară-i soare ? Nu-i mană cerească, să știţi ! E ceva trist în povestea asta.
Am zis că pică rouă din cer ? Aiurea, sunt din cursele “ Blue Air”. Din alea în care pleacă românii la muncă prin străinătate.
Sunt multe “Blue Air”–uri care zboară prin Europa. Unele aterizează chiar la Paris. Numai că luminile de-acolo nu strălucesc pentru cei care au un bilet de călătorie, plecaţi din paradisul pierdut, numit ţară.
Știţi câte inimi frânte, câte jurăminte nerespectate s-au spus pe scara unui astfel de avion? Câţi ochi albaștri au rămas privind în zare cum un avion dispare? O sută, o mie, un milion? Cine le mai știe numărul? Poate doar cei din avion.
O, și atunci cum să nu lăcrimezi când auzi cum BZN cântă același și-același refren: “Blue eyes, blue eyes”. BZN, formaţia fără nume, așa cum sunt și cei care își iau zborul din ţară. Doar numere: o mie, un milion, plecaţi “par avion”.
“Atenţie, vă vorbește comandantul!” Iar condamnatul din “Blue Air”– plecat pentru o lună, un an, sau de ce nu?, pe viaţă, moţăie. N-ascultă ce spune comandantul. Este sătul de vorbe, vorbe, vorbe… Promisiuni de-aici, de unde, din disperare a plecat.
Sunt tot mai dese astfel de vagoane-călătoare în care clasa muncitoare ajunge… O, nu, nu la Paris. Cursele astea sunt ca pe vremuri, din alea, știţi dumneavoastră, muncitorești. N-au taxatoare, ci stewardese care, plictisite și ele, îţi spun pe-un ton imperativ și-n cea mai curată limbă românească: “Domnu’, nu aveţi voie cu sticla de apă și punga cu măsline în bagajul dumneavosatră! Ar fi trebuit lăsate-n ţară sau băgate în bagajul de la cală”.
Și-nghiţi în sec. Iar din bun simţ, și sâmburii îi înghiţi odată cu apa, să nu se supere stimata stewardesă – domnișoară.
“Blue Air”, „Blue Air”… „Blue eyes, blue eyes”… Câte poze alb-negru n-au fost scoase dintre pașapoarte și udate de românii plecaţi la Cannes, pe Coasta de Azur, ori la Lyon, Strasbourg. Iar lustrele de acasă – în astfel de cazuri, există empatie -, nu luminile Parisului, ci lacrimi în pahare curg !
Firește, în vagonul zburător poţi fie să moţăi, fie s-asculţi la căști “One way ticket”. Un bilet pentru călătorie. Și chiar nu contează a cui variantă o preferi: “Eruption” ori „Boney M”. Refrenul e același: “Plec spre orașul singurătăţii mele/ Voi sta la hotelul inimii frânte/ Iar un fraier ca mine/ Nu-și poate opri lacrimile”. Acum aţi înţeles de ce, uneori, ziua-n amiaza mare, mai cade rouă peste ţară, din senin.
“Blue eyes, blue eyes“… “Ochi albaștri, ce-ai plâns la despărţirea mea/ Pe scara avionului urcând…”
“Atenţie, vă vorbește comandantul! Ne apropiem de sfârșitul călătoriei”.
Unii își scot căștile din urechi. Alţii, închid cărţile despre o călătorie la capătul nopţii – ”Voyage au bout de la nuit”. Se-aud aplauze în avion. „ Blue Air”-ul a aterizat. Se-apludă și pe aeroportul din Beauvais, și-n Cotroceniul de la Bucharest.
Luminile Parisului se-aprind. Pe Champs Elysees, vitrinele-s strălucitoare.
În România, martie se-ntoarce cu “Blue Air”-uri din ce în ce mai goale.
