Luiza Rădulescu Pintilie
Am primit la începutul zilei de ieri una dintre acele „veşti” care, în vălmăşagul ştirilor de fiecare zi care ne „ţin” legaţi de lume, sparg rutina apăsării, a confuziei, a revoltei, a deznădejdii cu care ne-am obişnuit! Care te fac să rămâi măcar o clipă pe gânduri, care îţi revin, oricât de ocupat ai fi, în minte din când în când, care aruncă, parcă, o altă lumină peste lucruri deja întâmplate, pe care le vezi dintr-o dată altfel, dar şi peste ceea ce ar urma să fie, limpezindu-ţi orizontul necunoscutelor, deschizând o fantă de lumină prin care să vezi măcar un pic mai clar ceea ce ar trebui să faci ca să ajungi acolo vrei să ajungi. Am primit, spuneam, pe facebook, un text al cărui mesaj are în el atât de tulburătoare şi profunde adevăruri încât, după ce mai întâi i-am amânat citirea, concentrându-mă pe mereu presantele obligaţii ale fiecărei zile, apoi l-am parcurs de cel puţin trei ori, descoperind de fiecare dată ceva în plus.
Fiindcă lecţia despre perseverenţă pe care mi-a aşezat-o sub priviri şi direct în minte textul la care mă refer – şi care circulă pe „pereţii” din lumea facebook-ului, dar care ar merita, poate, îndrăznesc să adaug, să fie scris – şi chiar cu litere mari – pe pereţii aflaţi la vedere, ca să-l redescoperim ori de câte ori trecem pe lângă el – m-a făcut să-mi dau dintr-o dată seama cât este de fapt de legată de starea generală care ne împresoară şi ne marchează existenţa, făcând-o să curgă „pe repede” înainte, iar noi în acelaşi ritm cu ea. O grăbire care curge de jos în sus şi de sus în jos, şi, să recunoaştem, dinspre noi către noi. Căreia i se poate spune în multe feluri, fiindcă are multe feluri de a fi. Toate opuse exact perseverenţei. Cea unanim recunoscută drept „calitatea de fier în drumul spre succes”, astfel încât face ca de fapt perseverenţilor să le aparţină victoriile mai mici sau mai mari. Iar exemplele sunt atât de multe şi atât de ştiute încât ne scutesc de prea multe comentarii. Repetăm, însă, cuvântul cheie: perseverenţa. Nu puterea, cum se amăgesc unii ajunşi în vârful cel mai înalt ori pe creste mai mici, închipuindu-şi că pot sta cocoţaţi acolo veşnic şi, mai ales, aruncând cu uşurinţă în dreapta şi în stânga promisiuni fără acoperire, dar dând de fapt bir cu fugiţii la primul obstacol. Abandonând şi uneori pârjolind, otrăvind fântâni, cu inconştienţă, cu ticăloşie… Autostrăzi, spitale, salarii, şcoli, pensii – toate încap în acelaşi scenariu al unor anunţate proiecte măreţe, dar eşuate rând pe rând şi din cauza incompetenţei, dar şi a spiritului demolator al unora care pretind că sunt mai buni „ziditori” decât alţii, dar după ce pun la pământ ceea ce era li se părea strâmb făcut nu ştiu ce cărămidă ar fi trebuit aşezată ca zidul lor să se înalţe cu adevărat, nu să se prăbuşească! Uitându-se, ignorându-se, refuzându-se să se accepte că orice realizare, chiar şi cele măreţe – cu care vor mai toţi cei care ne conduc să se împăuneze – se obţine de fapt din paşi mici şi continui. Nu din schimbări peste schimbări, reforme peste reforme, nemulţumiri aruncate de fiecare dată de pe margine de o tabără împotriva celeilalte, de cei care urmează contra celor dinainte şi pretenţia unor soluţii salvatoare niciodată puse însă în practică sub asalturile războiului continuu, în care cetăţenii sunt mereu prinşi la mijloc! De parcă s-ar cunoaşte doar perseverenţa scandalului, nu şi cea a păcii, a unităţii, a interesului comun. Până şi piramidele care continuă să impresioneze omenirea s-au construit bucată cu bucată! Iar exemplul acesta poate ar trebui să ni-l amintim ceva mai des pentru a înţelege că de fapt perseverenţa nu este atât o cursă lungă, ci de fapt curse scurte, dar una după alta. Ca şi cum am urca treaptă cu treaptă, fiindcă sub paşii celui care înaintează şi treptele se înmulţesc spre vârf. Al unui munte, care nu este doar cel înălţat din stâncă, ci şi din „pietrele” vieţii de fiecare zi. Iată textul ce poartă semnătura reputatului filozof şi eseist Mihai Şora: ”Dragi prieteni, în Alpii francezi, există un vârf care se numește Vârful Perseverenţei. Nu este nici cel mai înalt, nici cel mai spectaculos (pentru cine obișnuiește să se plimbe pe Everest): 2901 metri (mai ales acel 1 din 2900 este interesant).
Primul traseu a fost stabilit, în mod oficial, în 1948, dar cu siguranţă vârful fusese escaladat și mai devreme, chiar dacă isprava nu a rămas nicăieri consemnată, în documentele alpiniștilor. Ca să urci până sus, nu-ţi trebuie un echipament sofisticat (însă ai nevoie, firește, de bocanci corespunzători, de cască și coardă de 50 de metri, pentru rapel).
Pe tot traseul, imaginea pe care o vezi este a vârfurilor învecinate: cu mult mai semeţe – copleșitoare. Și totuși, nu ele poartă numele perseverenţei, ci „vârfuleţul“ din vale, cel de 2901 metri. Pentru că „vârfuleţul“ acesta poate fi escaladat de orice om, chiar și de cel care nu este alpinist înzestrat, care nu s-ar încumeta să urce Everestul. Trebuie însă ca, odată pornit la drum, omul acela să fie perseverent, să urce și ultimul metru, cel cu adevărat dificil. La începutul anilor ’40, când Franţa a fost ocupată de naziști, prima formă de rezistenţă în Sud, unde mă aflam, a venit dinspre tineri: ei au fost cei dintâi care s-au refugiat în munţi, deși nu erau alpiniști, iar mulţi dintre ei obișnuiau mai curând să stea în biblioteci și în băncile facultăţilor, nu pe coclauri; unii nu escaladaseră niciodată un dâmb, cât de mic… De acolo, din munţi, au început să pregătească descinderile în vale și lupta cu inamicul. Iar inamicul nu era doar monolitul nazist, ci – mai periculos și perfid – însăși miliţia franceză, funcţionarul conștiincios și mărunt, angajat la Primărie, care putea recunoaște, după înfăţișare și mers, omul coborât din creierul munţilor, pentru o misiune. Atunci, în întunecaţii ani ’40, ceea ce i-a convins și pe alţi oameni să intre în Rezistenţă nu au fost nici aptitudinile „alpiniste“ ale tinerilor din munţi, nici sacrificiul lor (unii fuseseră prinși și împușcaţi de naziști în piaţa publică). Ci tocmai ideea că-și puteau salva ţara acolo unde se aflau, în chiar punctul pe care îl ocupau: transmiţând un mesaj către o altă echipă, tipărind un ziar clandestin, tăind cablurile de la telefoanele inamicului… Pe scurt: fără mitraliere, fără blindate huruind prin oraș; doar cu mintea, cu braţele proprii și cu multă, multă perseverenţă. Până când inamicul a obosit, până când, nesigur pe forţa lui brută, sleit, a cedat.În jurul Generalului De Gaulle, vârful exilat și inaccesibil, au fost alte câteva piscuri impunătoare și multe, nenumărate movile, delușoare, vârfuri ale perseverenţei. Istoria reţine, firește, mai degrabă culmile; aceasta este regula transcrierii ei în manualele școlare. Dar peisajul nu este complet, nici exact, nici chiar inteligibil fără moviliţele înconjurătoare, fără vârfurile de perseverenţă. Am scris atunci, în anii aceia, la Grenoble, o carte care se numește «Du dialogue intérieur». Am scris-o în gând, pentru că vremurile nu-mi îngăduiau să stau liniștit la birou, acasă ori într-o bibliotecă. Iar cartea a apărut abia în 1947, după război, când am putut, în sfârșit, s-o aștern pe hârtie. Scriam atunci – și scriu și acum – că ceea ce contează, într-o viaţă de om, nu este heirupismul, enormitatea unui efort fără urmări, ci constanţa efortului; cu alte cuvinte: perseverenţa. Și întâmplările vieţii mi-au dat mereu dreptate”.
