Florin Tanasescu
Este normal ca în ziua de azi, cu aroganţă, nesimţire și tupeu specific unui derbedeu (și-atenţie, nu sunt parlamentar) să-i fac o aroganţă madmoazelei Mireille Mathieu. Chit că nu a fost niciodată sexy și n-a avut ochii lui Bette Davies. Aveam de gând să o întereb pe Mathieu – să mă iertaţi, dar ciudat mai sunt și eu – , care-i mai tare în România; Dumnezeu sau non-Dumnezeu ?
Bretonata, descinde, elegant, dintr-o limuzină. Dintr-o “big limousine car”, cum spun neconsolaţii de la Smokie, plângându-și disperarea după “Alice” în ţara nebunilor și a românilor.
Dar, vai, mademoiselle nu era singură! Era cu unul care-i ţinea trena. Semăna cu pletosul de la “Bee Gees”, care fredonează ceva care pe viaţă te marchează. Oh, nu cânta ”Living Eyes”, ci răcnea: “Nu, nu regret nimic. Cu atât mai puţin răul pe care l-am făcut acestui neam, acestei ţări. Nici nu spun mulţumesc pentru încrederea ce mi-aţi acordat. Totul îmi este egal. A, ca să fiu cinstit cu voi, stimaţi alegători, mai vreau un mandat”.
Rămân, ca prostu’, fandaxat. Nu, nu era pletosul care mi-a încântat copilăria, ci dracu’-n persoană, că doar cutră-i politica.
Aud lacrimilei Mireillei cum tac și pirul cum crește în ţara și pământul în care Ștefan, Mihai sau Tudor zac. Și, ce ciudat – mi se pare sau chiar este adevărat? – Coloana Infinitului se plecă în faţa mai-marilor de azi?
Mă fac preș în faţa domnișoarei Mathieu și scuze îi cer.
“Excusez-moi, madame, dar vreau să vă întreb: la noi, în România deasupra cine este? Dumnezeu sau non-Dumnezeu ?
(Ăsta a fost momentul în care un popă, cu sutana ridicată și burta-i sfântă, se încruntă, mă blesteamă și mă dojenește: “Așa grăiești? Sufletul tău în iad ajunge. Acolo putrezește!”)
– Dă-mi mâna ta, îmi spune bretonata. Și-mi adaugă: “Aici, nu poţi trăi fără să spui adio/ Nu poţi trăi fără să mori puţin/ Fără să lași, ca să mergi mai departe, pe drumul tău ceva. Ceva sau pe cineva”.
Să las în urmă totul? Mă ia cu fiori. Și-o-ntreb: “Da, ce, eu sunt lăutarul care zice “Ia-ţi mireasă ziua bună de la fraţi, de la surori?”.
Mireille tace. Doar sus-amintitul care-am zis că-i de la Bee Gees cârâie ca moara stricată: „Votaţi-mă încă o dată! Uitaţi-mi trecutul. Plăcerea mea e să prind un nou mandat. În ceea ce te privește pe tine, popor, non-Dumnezeu cu mila !”
Rămân siderat. Și, ce ciudat, îmi face plăcere cum Mireille Mathieu, altfel nu prea sexy, plânge pe umărul meu. O aud lăcrimând: “Ţara asta nu-i pentru tine. Au trecut 30 de ani, dar timpul s-a oprit. E vremea să mergi înainte. Să fugi!”.
Apar și băieţii, altfel finuţi, de la “Celelalte Cuvinte”. Și fac un remake al melodiei lor, tot din urmă cu 30 de ani: “Dacă ai mândria de a fi român/ Lasă-ţi privirea-n pământ/ Lasă-ţi mândria să calce alţii peste ea/ Să taci, asta-i menirea ta în România !”.
Mă uit după Mireille Mathieu. Unde non-Dumnezeu o fi plecat? A, se urcă iar în „the big limousine car“. Simt gustu’ amar. Îmi mângâi cu mâna umărul pe care capul, mai adineauri, ea și l-a plecat.
Încep să putrezesc, cum zis-a popa deşi-s încă viu.
Îmbătrânesc. Îmi fac semnul crucii și mă rog – firește, zadarnic – Celui de Sus, să vegheze asupra poporului meu.
Da, sunt contemporan cu non-Dumnezeu!
