Florin Tănăsescu
Ora 0 a venit, omul negru n-a sosit. 0,15, mai mult nicio secundă. Un strănut rupe tăcerea nopţii. Apare Iohannis, care e răcit. Olguţa, care de ceva vreme s-a ţicnit, stă rezemată de stâlpul din stânga care susţine-un balansoar. Stă ca pe jar. V-aţi prins, deci, că-i rendez-vous, noaptea ca hughenoţii, între cei doi.
– Să ne-așezăm în leagăn, draga mea, îi zice, politicos, neamţul, nefericitei oltence. Cât grăiește aste cuvinte, se face 0,45. Timp în care Olguţa se dă – huţa, huţa – în leagănul așezat la răscruce de drumuri în care niciunul nicăieri nu duce. Și-i zice în silă lui Klaus: “Hai,
bonsoir! Sau bună dimineaţa, naiba să te ia ! Ca să nu zic Hai sictir!, cum m-a-nvăţat Vadim”.
Ce-i drept și nu-i păcat, avea dreptate Olga. Nu de alta, dar se făcuse patru dimineaţa și Werner se uita “lunga, lunga, n-o pierdea din raza vizuală” pe tanti Olga cum se balansa între doi stâlpi și două state paralele. Adică dincolo și dincoace de Putere. Și, firește, vântul era de vină – poalele-n cap i le punea.
Leagănul – care este din lemn furat cu atelajul hipo – pârâie din toate încheieturile. La fel și ţara. Nu de alta, dar se așezase și namila, Iohannis, lângă Olga.
Firește, unii vor face analogia cu semi-tragedia “Doi pe-un balansoar”. Și nu greșesc.
– Ia-ţi mâna de pe fusta mea. Asta să faci cu minijupata de nevastă-ta !, ţipă Vasileasca atât de tare, că nici buha din codru nu tresare. Doar stâlpii de la leagăn se-aud trosnind. Și ţara tot mai tare gâfâind !
După o juma’ de oră, Klaus ascultă porunca. După 30 de minute, vorbește:
– Mie niciodată să nu-mi spui să iau mâna de pe ceva. Mai ales de pe Putere.
Undeva-n poiană, joacă-un paltin beat. Se aude și-o armonică. Și-un glas ce seamănă cu-al unui rapsod, cântând ceva. Cei doi guguștiuci din leagăn ciulesc urechea la cuvintele: “Toţi te-au iubit/ Toţi te-au stâlcit/ Toţi te-au mânjit/ De-ai ajuns acum un biet ciot”.
– Wernăraș, miaună Olguţa, cuibărindu-se la pieptul prezidentului, cine e ăsta de cântă? Că nu seamănă la plisc cu Tudor Gheorghe. Și cine-i ca un ciot ? Nu cumva ţara ?
După un sfert de oră, când și muzele și satirul din pădure tac, răspunde și Klaus, care adormise de-atâta huţa, huţa: “Mă doare-n cot, Olguţa !”
Vasileasca se-aprinde iar. Simte palmele că-i ard. Își ia avânt și leagănul – adică neamul –
pârâie din ce în ce mai tare. La un moment dat, de-atâta hâţâială, se dau peste cap. Și amândoi rămân cu capul în jos și picioarele-n vânt. Despre poalele Olgăi, nu comentăm. Despre șalvarii neamţului, da! Îi tremură, de frică, nu de vânt. Balansoarul stă să cadă. Se crapă de ziuă. Lumea care pleacă la muncă se oprește, ochii holbând. Unul, care pleacă la odihnă, în Parlament, zice-așa:
– Să fie ea, chiar Olga, în leagănul – guvernamental, aș mai fura o viaţă !
De frică, Iohannis cedează. Îi găsește Olgăi un loc prin minister.
Dulapul, leagănul – sau balansoarul ori cum vreţi să-i spuneţi – scârţâie și apoi pică. Ţara nu mai mișcă. Neamul vorbește fie franţuzește (“Bonsoir, Roumanie”) fie nemţește: “Auf
Wiedersehen, Rumänien !”
Doar cucuveaua din pădure se trezește…
