Florin Tănăsescu
De știam că ţara moare, n-o duceam la trei spitale. O ţineam acasă, să dea ortul popii acolo unde, de treci foștii codri de aramă, de departe vezi albind copiii de 14 ani… Îl aud pe unul râzând.
– Tu, ce te hlizești, străine ?
– De naivitatea ta și-a altora ca tine.
Se face noapte în inima mea. Străinul fredonează: “Printre case și biserici” un fraier “caută pe cineva ce nu mai este”. Fac și eu pe deșteptul: “Și-n numele tău, Libertate, pe câţi ai făcut să plângă. Fără tine, câtă singurătate”, completându-l pe nemernicul străin, care mă luase peste picior. Și–l întrebai: “E bine cum am recitat, monsieur ?”
În loc de aprobare, nefericitul mi-o reteză scurt: “Dacă scrii despre mine, scrie “Străinul” cu “S” mare. Apoi, mai discutăm.
M-am prins. Este “Străinul” lui Camus. Ăla de a scris “Ciuma”. Ciuma în care “Străinul” zice “că poţi să reprezinţi un mod de înstrăinare prin altul”. În traducere, ar însemna că “Atâta iarnă e în noi/Că martie se poate–ntoarce/ Cu toţi cocorii înapoi”. Om umblat, “Străinul” ăsta. Și prin Algeria, și prin Rusia. Evident, îl întrebai ce politică mai face Moscova ?
– Moscova, după cum știi de când erai copil, nu crede în lacrimi. Moscova-i o fată frumoasă, deșteaptă și devreme-acasă. Precum Romina Power, din care amândoi văd că fredonăm. Își vede de-ale ei. Al Bano nu știu ce mai face. Se pare că, din An în Paște, de la drumul drept se-abate, “la femei și votcă dând năvală”. În schimb, vouă, românilor, vă place să vă „pierdeţi viaţa fără socoteală”.
– Cu ce ?
– Cu aroganţă, cu bârfa, lăcomia. A, și să nu uit: prostia. Prostia ridicată la rang de stat. Și tot voi vă văitaţi: “Păcat, păcat, de sângele vărsat”. Ce popor ciudat; votează și-apoi lăcrimează !
Știam că “Străinul” este un om erudit, dar nu-l credeam capabil să-mi recite și din Esenin. Îl întrebai: “L-ai cunoscut ?”. Se uită cu milă la mine și tace. Se face liniște în noaptea ţării. Apoi, după ce m-aude că fredonez “Crește, din zi în zi, cinismul împotriva oamenilor”, catadicsi să-mi răspundă în sictir:
– Ai pus punctul pe i. Numai la voi, în România, am auzit corbii croncănind și – sinistru sună! – scoţându-și ochii. Doar în prăvălia numită România vă furaţi unii altora cușma. Și vă mai lăudaţi că staţi de veghe “cu căciulile pe frunte în curbura arcului Carpat”.
– Străine, îi zisei, nu suntem toţi mișei…
– Este suficientă o coadă de topor.
– Eu am citit și răscitit și “Mitul lui Sisif”, și “Omul revoltat”, și “Moarte fericită”. Deci, ce e de făcut ?
– Puneţi mai presus de lăcomie, aroganţă și prostie ceva. Ai citit “Căderea” ? “Exilul și împărăţia” ? Ce-ai înţeles din ele ?
Am tăcut chitic. “Străinul”, într-un acces de milă, mi-aduse o oglindă. Mi-o pune-n faţă. Oglinda se-aburește. Ţara, ei bine, ţara, încă mai trăiește.
“Străinul”, aşadar, nu era Camus, ci eu! Și, poate, voi.
Atâta ciumă e în noi…
