Luiza Rădulescu Pintilie
Când în urmă cu ceva timp am auzit o tristă concluzie spusă chiar de un ministru al transporturilor potrivit căreia „pe calea ferată din România se circulă mai încet decât în secolul XX, chiar mai încet decât în secolul XIX”, m-am reîntrebat dacă nu cumva timpul ar trebui să curgă nu înainte, ci… înapoi ?! De câteva dimineţi nici măcar nu îmi mai pun această întrebare, mulţumindu-mă să privesc, cu tristeţe, cum înaintează de parcă ar sta pe loc, trenul Ploieşti-Slănic, pe care se întâmplă să îl „prind” ba când trece prin haltele Găgeni şi Plopeni sat, ba prin halta Găvănel, ori când traversează, precum melcul, podul pe care îl ştiu de-o viaţă, de deasupra pârâului Vărbilău, pentru a se apropia de halta Mălăieşti. Două vagoane, a căror siluetă îţi pare a fi, în întunericul încă al dimineţii, cea a unui autobuz ceva mai mare care ar fi părăsit asfaltul pentru a se urca pe şine! Lumina din interior m-a lăsat să zăresc puţinele chipuri şi tot ea a fost aceea care mi-a semnalat trecerea trenului, ca şi cum ar fi vrut să înlocuiască tăcerea glasului roţilor de tren. Glas pe care l-am auzit, mulţi foarte mulţi ani, de departe, fie că era vorba despre trenurile lungi pentru călători, fie despre cele de marfă, ale căror vagoane pline cu sare nu puteam mai niciodată să le număr, atât de multe erau.
Mi-am amintit, dintr-o dată, cântecul:”Glasul roţilor de tren/, E o şoaptă cu suspine; /Dac-ai să-l asculţi tu bine,/Din oţel, din fier, din şine”. Pe cei 44 de kilometri ai liniei ferate Ploieşti-Slănic, parte a „ drumului de fier” construit pe la 1883, timp de vreo oră şi 16 minute cum scrie la „ Mersul trenurilor” şi ceva mai mult după cum îl percep navetiştii, glasul trenului e azi, în anul 2019 al mileniului al treilea, tot mai stins, tot mai stins…
Şi încă un amănunt: şi în timpul războiului, şi în cel al nămeţilor uriaşi din iarna lui 54, trenul a continuat să treacă peste apa Vărbilăului, cu glasul lui cu tot…
