Florin Tănăsescu
Un nesimţit și nimic altceva, liliacul ăsta! M-a amăgit vreme de vreo treizeci de ani că o să înflorească, și-apoi, așa, pe nepusă masă, s-a răzgândit. Mai întâi s-a ofilit, iar după aia, pur și simplu, a murit !
Așa că, dans les jardins de mon pere, liliacul s-a smintit. Dar, despre morţi, numai de bine, nu-i așa? Fiindcă, cu siguranţă, simţindu-se stânjenit că alţii nu și-au onorat promisiunea electorală, a preferat să moară. De rușine zici, tată? În ţara asta nu se moare de așa ceva, stai, liniștit. A, nu, nu a intrat nici în greva foamei – nici nu era cazul – , că oricum n-avea după ce bea apă. Pur și simplu, a murit subit.
Dans mon jardin, ma soeur…
– Da, știu, te vaiţi că liliacul n-a-nflorit !
– Nu, soră ! Nu mă vait de rana și boala de care suferit-a liliacul, ci de-un trifoi care, în grădina mea, are știi câte foi? Două! Ce-nseamnă asta? E cam cum m-aș duce la iubita mea de la Paris având în mână două flori legate cu o panglică de tricolor. E ca și cum peste ţară ar apărea nu un soare, ci doi. Adică-i rost de vrajbă, râcă și război.
Dans mon jardin, vecine…
– Cunosc povestea, ai trifoi cu două foi, iar liliacul ţi-a murit ! De ce te miri ?
– Nu, n-ai ghicit. Știi, Mâna Maicii Domnului, care parfumu-l împărţea și mie, și ţie și, în bunătatea Sa, chiar toată ţara o înmiresma? S-a uscat! O fi păcat? Ce zici? Că ai o alifie, “Nivea”, care netezește mâna rănită? Oh, nu prietene, o ţară brăzdată de răni, de nepăsare și de lipsă de bun simţ nu se tratează cu nicio alifie. Ba, și mai rău, cheală fiind, își pune și tichie. Cum, ai altă soluţie? Care? Înc-o revoluţie? E prea târziu.
Dans mon jardin, măi vere…
– Știu, totul se usucă și piere în grădina ta. Doar pirul este din ce în ce mai zvelt, mai răsărit și, peste anii – noapte ce ţin de trei decenii, s-a înmulţit ca dracu’. Io ce să-ţi fac ? Pot doar să-ţi dau un sfat: Vino în Franţa ! Aici, “tous les oiseaux du monde viennent y faire leurs nid”. Mai pe-nţelesul tău, toţi românii vin să-și facă un rost, deci, nu fi prost! Timpul n-a intrat în sac în lume. Doar la voi vremurile au băgat în marșarier. Ceea ce, să mă ierţi, nu-i un mister.
Dans mon jardin, iubita mea blondă…
– Știu, nu te mai scuza; n-ai trandafiri ca să-mi aduci când vii la mine, la Paris. N-ai liliac, ci doar trifoi cu patru foi, și ăla împărţit la doi. Câte-un nenoroc pentru fiecare dintre noi. Dar privighetoarea, zi-mi, privighetoarea cântă ?
– Aud că pe acolo, pe la tine, la Paris, nopţile-s pline de lumini. Iar cerșetorii de pe cheiurile Senei au ochii – nu umezi ca la noi – ci chiar senini. Iar „Sur le pont d’Avignon, l’on y dance, l’on y dance”…
– Da, se dansează aici. Dar acolo, la tine? La voi? Privighetoarea… Ce mai știi de ea? A, gata, se-aude!
Avea dreptate prietena mea. Glasul mut al durerilor ascunse ajunsese și la ea.
Atât trifoi cu două foi a fost și este, crește între noi!
