„Tot ce e real merită inventat spre a da consistenţă magicului”.
Luiza Rădulescu Pintilie
Am primit romanul de debut al poetului Lucian Avramescu ca pe un dar exact cu o zi înainte de tomnatica mea aniversare a datei naşterii, dar bucuria a devenit deplină abia atunci când, în prima zi a acestui an, l-am citit, făcându-mă să mai roşesc o dată în plus pentru amânata întâlnire- spre propria mea pierdere – cu această carte. O carte despre care nu mi-au fost necunoscute destule detalii, mărturisite mie, şi prin mine cititorilor ziarului Prahova, chiar de scriitorul Lucian Avramescu. Ştiam aşadar că „titlul romanului s-a ales singur” de către cel care recunoaşte fără ezitare: ”Mă încăpăţânez să scriu, fiindcă asta am făcut toată viaţa”. Şi mai ales ştiam, tot după propria-i declaraţie pe care am consemnat-o gazetăreşte, că acest roman, scris în trei luni de poetul cu vechimi sublim patinate într-ale versurilor de iubire „este Lucian Avramescu și despre Lucian Avramescu, chiar și acolo unde nu figurează ca personaj. El este și în ceea ce imaginează, nu doar în întâmplările trăite și care sunt destule în această carte și relatate ca atare, cum ar fi ieșirea de sub șinele unui tramvai când aveam doar câțiva ani. Fiecare întâmplare are un fir de sânge care o leagă de organismul dureros adesea al vieții”.
Am citit cu atenţie şi cu admiraţie ampla cronică scrisă „Despre singurătate sau despre naşterea operei „ de către cunoscutul scriitor şi eseist Dumitru Velea. Aşadar, nu am deschis o carte… necunoscută ! Ştiam că vorbeşte despre tragedii de familie şi război, despre momente ale propriei lupte cu viaţa a autorului, despre satul pe care îl iubeşte atât, despre Vălenii de Munte în care a fost licean, despre marea pe care şi-a dorit să o vadă, despre Muzeul Pietrei, despre iubiri de tinereţe, despre bunica şi mama sa, despre lumea mare prin care a umblat jurnalistul Lucian Avramescu stând la masă sau foarte aproape de puternici ai pământului şi despre încă multe, multe altele. Ştiam şi că nu putea să lipsească din sutele de pagini ale cărţii dragostea căreia i-a dedicat şi continuă să îi dedice atâtea iubite poezii, de atât de multe generaţii. Certitudinea pe care am aşezat-o chiar din titlul acestor rânduri am început să o am undeva la pagina 117 a cărţii şi eu- cea care desface firul nu în patru, nici măcar în 44, ci mai degrabă în 444, vrând a greşi cât mai puţin- am rămas cu aceeaşi neclintită certitudine după punctul ultimului rând al paginii 335 care încheie romanul, vorbind despre un poet care totdeauna poate fi găsit „ în castelul de zăpadă al unei poezii care ninge vara”.
Da, am convingerea că romanul „ Despre singurătate” are destule pagini demne de tratatele de istorie adevărată, că are pasaje întregi care ridică proza la rangul de poezie şi pe amândouă pe soclul meritat al artei cuvântului, că poate rivaliza oricând cu cărţi de memorialistică dar şi cu actuale tratate de medicină, care vorbesc alarmant despre bolile mileniului în care ne aflăm-Alzheimer şi devastatoare depresii, ba chiar şi cu compendii de doctrine şi filosofii religioase, dar, după umila mea părere, aşezând într-un mojar de piatră toate acestea, sfârâmându-le, amestecându-le după o reţetă cumva tainică a autorului, mie mi s-a dezvăluit mai ales drept cartea unei poveşti de iubire care vindecă uitarea şi învinge, ca o rugăciune nepământeană, moartea. Şi în istoria prezentului, aşa cum o descifrez eu cu înţelegerea şi limitele mele, capitole din povestea aceasta ar putea avea tâlcul lor exact prin forţa vindecătoare şi salvatoare, pe care o caută mulţii alţii !Poţi să ştii totul despre războaiele lumii , dar dacă la un moment dat te îngenunchează lupta supravieţuirii de fiecare zi…Iar cartea are răspunsuri şi despre cum se poate merge spre… victorie !
Nu o dată, ci de mai multe ori, am avut impresia că rândurile pe care le vedeam cu propriii mei ochi şi îmi atingeau mintea şi sufletul erau un alt mod de a spune în proză ceea ce poetul Lucian Avramescu a spus, cucerind atâtea inimi, în cunoscutele-i versuri: ”Bună seara, iubito, te aştept ca şi când numai dragostea noastră ar fi pe pământ”. Fără a fi o copie, ci mai degrabă un alt original, cu sublimul său !
Atât de clar am „citit” sensul acesta al poveştii de dragoste dintre Scriitor şi Doctoriţă- coborâtă până la duioşia de alint a lui Urs şi Vrabie- încât de vreo două ori am fost tentată să trişez şi, sărind peste capitole, să-i aflu mai devreme curgerea şi încheierea.
Fiindcă între cele 86 de „singurătăţi” ale cărţii, cât tot atâtea capitole, autorul îţi dă ţie, cititorul, semne încotro curge povestea. Spre rădăcinile familiei sale sângerene, de exemplu, spre visul morţii şi uitarea pe care o lasă în urmă personajului său Scriitorul, spre chinuitoarea întrebare despre sensurile şi rosturile singurătăţii, spre caruselul neaşteptat al vieţii care transformă o Doctoriţă într-o pacientă ameninţată de o boală crudă, pusă la pământ de ea şi apoi „renăscută” miraculos, încât dă viaţă din viaţa sa, spre cărţi, spre pietre, spre apa râului şi ultimii struguri ai toamnei, spre amintiri, spre păsări cu pene frumos colorate sau ciufi de noapte care nu văd lumina zilei, spre rugăciuni sau depresii, ori spre speranţe devenite revelaţii confirmate chiar şi pe „filmele” cel mai adesea tragice ale oncologilor, făcându-i să recunoască şi să admită- ei care invocau acurateţea literaturii medicale şi „răceala” aparaturii de performanţă- că nu mai văd, acolo unde văzuseră, ucigătoare metastaze! N-am trişat. Nu am sărit nici pagini, nici capitole. Am ales să descopăr povestea exact în paginile în care a aşezat-o scriitorul. Când duioasă, romantică sau tragică. Când deznădăjduitoare ori lăsând să se întrevadă speranţa. Când luminată de candelabre aprinse de zori de zi peste un deal sau de un izvoraş, când de lampa dintr-o casă veche, fără curent electric.
(Scriitorul-poet nu s-a dezminţit în a descrie, cu talentu-i atât de cunoscut, splendide colţuri de natură ori trăiri şi emoţii omeneşti şi poate doar într-un film făcut cu măiestrie după asemenea pasaje din carte tăcutele imagini ar putea „vorbi” privitorului cât o mie de cuvinte!)
Când încremenită pe culoarele şi saloanele spitalului în care, în lupta cu boala despre care se spune că nu are leac, se desfăşurau istovitoare şedinţe de chimioterapie. Când urcată în munţi, în căutarea unor „ vraci de demult” şi a unor „vindecări prin iluzie”.
De altfel, cartea merită să fie citită cuvânt cu cuvânt, ciob cu ciob în care se sparge câteodată oglinda „organismului dureros al vieţii”, sfâşiindu-i lumina în raze întunecate, aşternând uitări voite sau nu şi apoi recompunându-i, tainic, luciul, stea cu stea de pe „faleza cerului” sau , doar cu ochii, tăcut, ca o rugăciune în faţa unei icoane făcătoare de minuni din mănăstiri şi chilii spre care se îndreaptă astăzi mulţi paşi. Toate vor fi găsite în povestea care mie mi-a reconfirmat ceea s-a spus de secole: ”Dacă există în lume o forţă, care poate să depăşească frica pe deplin, să nimicească orice pericol, să rămână nepăsătoare la orice pagubă până şi faţă de moarte, această forţă este iubirea”. Nu am să vă ascund că mie îmi place şi mai mult faptul că această poveste mi-a amintit că „Dragostea e ca rândunelele: poartă noroc casei unde se aciuează”. Sau, reîntorcându-mă la personajul, la personajele cărţii şi la cele ale vieţii în general, că :”Victoria împotriva singurătăţii este capacitatea de a sădi flori în grădinile tale sufleteşti, fără să împrumuţi răsad din vecini”. Regret că nu am priceperea criticii literare care să mă ajute să aleg, din întreaga carte, exact acel pasaj- argument la sfârşitul căruia fie şi un singur om să aleagă să citească neîntârziat „ Despre singurătate”. Merg mai departe pe mâna certitudinii mele şi închei aşa cum încheie Scriitorul: ”Tot ce e real merită inventat spre a da consistenţă magicului”. Iar de aici încolo totul stă scris în cartea „Despre singurătate”… Inclusiv despre „zăpada de iunie, caldă ca un eucalipt”.
