Giorgiana Radu
În plin val de frământări, Regina Maria, femeie frumoasă, conştientă de impactul farmecului personal asupra celorlalţi, constată, la aniversarea celor 43 de ani, că timpul se răsfrânge şi pe chipul său. Considera că frumuseţea făcea parte din îndatoririle sale de regină şi îi era greu să accepte că, încet-încet, cursul natural al vieţii îl va resimţi şi ea: “Îmbătrânesc, tare păcat. Mai am atâtea de făcut şi îmi pare rău fiindcă pe oricare dintre noi o părăseşte frumuseţea câte puţin, an de an, iar poporului îi plăcea să mă considere frumoasă, într-un fel era una dintre datoriile mele, singura de care nu sunt răspunzătoare – când voi ajunge de-a dreptul urâtă, vor crede, într-un fel, că e vina mea, deşi nu va fi, iar cea mai întristată de schimbare voi fi eu însămi; an după an trebuie să mă supun degradării frumuseţii mele. Niciodată n-am fost prea vanitoasă, dar m-am obişnuit de atâta vreme să fiu considerată drăguţă, încât, când nu voi mai fi aşa, mi se va părea că trăiesc în pielea altcuiva”.
Deşi, în toamna anului 1918, situaţia era incertă, încă dominată de temerea ca ţara să nu fie cuprinsă de bolşevism, Regina continua să spere la momentul izbânzii, dar, în acelaşi timp, deplângea duşmanul care va pierde: “ Dintotdeauna m-am gândit la ziua victoriei ca la o zi tristă, fiindcă victoria e obţinută întotdeauna din neajunsul cuiva. Îmi urăsc duşmanul când triumfă, nu când e învins; atunci mărturisesc că simt faţă de el o milă de neîndurat”.
La începutul lunii noiembrie, când Kaiserul Wilhelm şi prinţul moştenitor au abdicat, reintrăm în luptă alături de Aliaţii noştri, iar acest lucru aduce cu sine împlinirea “visului de aur” al României.
Într-un marş triumfal, la 1 Decembrie 1918, Regele Ferdinand şi Regina Maria se întorc la Bucureşti, după doi ani de exil la Iaşi, aducând cu ei izbânda României Mari, pentru care se vărsase mult sânge, se îndurase multă suferinţă fizică şi sufletească.
“Toţi soldaţii erau aliniaţi de o parte şi de alta, mai întâi francezii, apoi englezii, apoi românii. (…) Oraşul pur şi simplu înnebunise. Mi se părea că până şi casele, străzile şi pietrele de pavaj strigau, aclamau, se bucurau împreună cu mulţimea”, descrie Regina în jurnalul său momentul întoarcerii victorioase.
Dincolo de “culegerea roadelor” de Regină care şi-a îndeplinit misiunea, sufletul mamei care-şi pierduse fiul trebuia să elibereze dorul pe care îl adunase în cei doi ani, departe de micul mormânt de la Cotroceni: “M-am întors la tine, Mircea, micuţul meu, după doi ani – eu, care fugisem, mamă cu inima frântă şi regină învinsă, m-am întors victorioasă, pare-se că, într-adevăr, sunt dintre cei care înving! Dar tu eşti mort, Mircea, micuţul meu, nici bucuria, nici durerea noastră nu te mai ating în niciun fel”.
Cu fiecare zi, Regina Maria încearcă să revină la obişnuinţele ei de dinaintea alungării, să revadă Bucureştiul care i se părea “mai mare, curat şi civilizat după Iaşiul cel mic, ponosit şi dărăpănat”, dar gripa spaniolă o loveşte când se aştepta mai puţin. Inamicul fără chip o ţintuieşte la pat mai bine de 20 de zile, timp în care trei apropiaţi ai săi mor din cauza aceleiaşi boli. Luptătoare din fire, “cu o constituţie de fier şi o inimă care îi umple pe doctori de bucurie şi uimire”, Regina învinge boala care a făcut numeroase victime în întreaga Europă, în acea perioadă.
Regina Maria, simbol al feminităţii şi al dorinţei de a lupta până la capăt, chiar şi atunci când izbânda pare imposibilă, a fost şi va rămâne o personalitate cum nu se întrevede a se mai naşte prea curând. Aş îndrăzni să spun chiar nu în acest veac pe care l-am început şi din care consumăm timpi fără anvergură. Puterea de sacrificiu este o calitate care în zilele noastre absentează din virtuţile înalţilor în stat. Manualele şcolare de istorie ar trebui să înceapă şi să sfârşească prin evocarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, care au pus ţara mai presus de orice şi de oricine, chiar şi de sângele lor. Datorită lor am putut celebra Centenarul “Visului de Veacuri” al României.
