Regina Maria, unitatea de măsură a patriotismului – Jurnal de suferinţă (III)

Giorgiana Radu

Centenarul s-a întâmplat! A fost marcat, nu doar de românii care preţuiesc istoria şi pe cei care, cu propriul sânge, au scris-o. Anul dedicat Centenarului a fost prilejul cu care s-a vorbit şi s-a scris despre Regii întregirii, Maria şi Ferdinand. Şi, chiar dacă 2018 s-a încheiat, îi putem cinsti în continuare, în fiecare an, pe cei care au reunit, în mare parte, România. Astfel, în rândurile următoare voi face referire la “Jurnal de război 1918”, apărut la Editura Humanitas, ediţie îngrijită de Lucian Boia, care cuprinde intervalul martie – decembrie al anului respectiv, adunat de Regina Maria în jurnalele sale.
Anul 1918 a fost unul al incertitudinii şi speranţei, aşa cum îl transpune Regina Maria în jurnalul său. A fost anul în care a ieşit la iveală şi adevăratul caracter al unor oameni consideraţi prieteni, în care s-a văzut lipsa loialităţii şi onoarea inexistentă a multora dintre români: “Cred că cei mai mulţi dintre dragii mei români se află pe un plan foarte jos. Din fire sunt laşi în toate privinţele. Nu respectă nici Dumnezeu, nici rege – ţara lor e o idee vagă, atâta timp cât situaţia se poate exploata avantajos pentru afaceri sau interesul personal; dacă situaţia de acum nu le satisface apetitul, s-o schimbăm!”.
Pacea separată pe care România a fost nevoită să o accepte, şi care a înrobit-o, Regina Maria a renegat-o cu îndârjire. Pentru ea, semnarea tratatului echivala cu sentinţa la moarte: “Crima a fost înfăptuită! Am semnat că ne cedăm libertatea, nădejdile, bogăţiile, onoarea, visul. Suntem sclavi, suntem mutilaţi, ciopârţiţi, cu economia distrusă. Ah, brutele! Brute fără seamăn, băutoare de sânge. Cumplită va fi ziua pedepsei lor – li se vor ridica împotrivă înseşi măruntaiele pământului ca să le arunce în faţă crima comisă”.
Situaţia dureroasă în care se afla Regina, deopotrivă cu ţara, nu a împiedicat-o să-şi continue vizitele în satele afectate de război, împărţind alimente şi haine, spălând ea însăşi copiii ţăranilor. În cimitirele unde-şi aveau eternitatea soldaţii căzuţi, şi unde “murmura” rugăciuni, Regina Maria a plantat floarea-soarelui şi anemone, rugându-i pe locuitori să se îngrijească de morminte în lipsa ei.
Paştele, petrecut la Coţofeneşti – refugiul în care domnea liniştea şi natura atenua rănile sufleteşti -, a găsit-o pe Regina Maria alături de soldaţi şi ţărani, la slujba din Vinerea Mare şi la cea de Înviere, “plină de farmec”, dar “tare lungă, singurul lucru pe care nu-l pot îndura nici răbdarea mea regală, nici picioarele mele regale”. Aceste constatări nu o împiedică pe regină să găsească în pitorescul mănăstirilor româneşti liniştea după care râvnea în zbuciumul vieţii regale din acea perioadă. Interacţiunile cu călugării şi maicile lăcaşurilor de cult, constituiau un pansament sufletesc şi spiritual care-i aducea alinarea după care tânjea “Mama Răniţilor”, ea însăşi rănită în orgoliul responsabilităţii faţă de popor. Vizitarea bisericilor vechi era bucuria supremă pentru Regina Maria, protestantă, care la 26 martie 1926, de Buna Vestire, a devenit ortodoxă, în semn de preţuire (dacă mai era nevoie să dovedească acest lucru) pentru poporul său şi pentru copiii săi pe care-i botezase în acest spirit. Într-o ceremonie desfășurată la palat, ea s-a spovedit, a fost dezlegată de Patriarhul Miron Cristea și a fost primită în Biserica Ortodoxă Română.
Vestea uciderii Ţarului Nicolae al II-lea, împreună cu toată familia sa, de bolşevici, a tulburat-o pe Regina Maria, întrebându-se amar cum a fost posibil un aşa sfârşit pentru vărul său “ Nicky cel amabil şi blând, care până de curând era stăpân peste jumătate din Europa”. Amintirile legate de copilăria lor şi de legătura de sânge au fost “pomenite” prin parastasul pe care l-a organizat în speranţa ca “sufletul chinuit să-şi regăsească pacea”.
În plină incertitudine ce domina desfăşurarea lui 1918, Regina mai primeşte o lovitură dură, de astă dată din partea fiului cel mare Carol, în care îşi avea toată nădejdea. Dispariţia lui, urmare a căsătoriei cu Zizi Lambrino, “o adevărată vagaboandă mică”, provoacă noi răni şi motive pentru duşmani de a îngrădi puterea familiei regale. Totuşi, Regina încearcă să-şi găsească resorturile sufleteşti, îmbărbătându-se singură, spunându-şi că “pe pământ există şi mari binecuvântări: iubire, încredere şi speranţă”. Guvernul, prin vocea lui Marghiloman, cerea dezmoştenirea prinţului Carol şi regenţă pentru principele Nicolae. În cele din urmă “s-a hotărât ca regele să-l ţină pe fiul lui în arest sever 75 de zile, într-o mânăstire izolată, timp în care va fi tratat ca un prizonier şi complet separat de iubita lui”. La Horaiţa, unde îşi ispăşea “pedeapsa”, Carol, la insistenţele familiei regale, “acceptă să renunţe la fată până iese ţara din greutăţi, iar dacă atunci va mai vrea să renunţe la toate drepturile lui, să se căsătorească din nou cu ea, îl priveşte doar pe el şi o poate face onorabil, nu ca un fugar care-şi aruncă ţara într-o frământare primejdioasă”.
(Va urma)