Sfântul Polieuct a fost ostaş în armată romană şi a trăit în secolul al III lea. Nerah, prietenul cel mai bun al lui Polieuct, era creştin şi ajunge să fie cuprins de întristare pentru că îşi ştia prietenul o persoană străină de credinţă în Hristos.
Auzind de persecuţia împotriva creştinilor, îi spune lui Polieut: „Prea iubite Polieuct, porunca cea împărăteasca, care pretutindeni se citeşte, ne va aduce despărţirea unuia de altul; pentru că eu mă ţin de credinţă creştinească, iar tu de păgânătatea elinească; şi când mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine şi mă vei lăsa”.
Auzind această Polieuct, cel cu bună înţelegere, îndată a cunoscut ce voieşte Nearh şi, cu darul lui Dumnezeu luminându-se, a început a gândi la cele dumnezeieşti.
Atât de mult s-a apropiat Polieuct de Hristos încât a purces la distrugerea idolilor. Felix, socrul lui Polieuct, care avea împuternicire de la împărat să prigonească pe creştini, a încercat să-l convingă să renunţe la credinţă creştină. Pentru că a refuzat, Felix a poruncit să i se taie capul.
