Florin Tănăsescu
O româncă, o ţigancă și-o fată basarabeancă. La basarabeanca mea, mă duceam noaptea, ca hoţii, la ea. Mai stăteam la o dulceaţă, la o baclava și, firește, vorbeam uneori despre unirea cu ţara.
Românca-mi dădea parale – salariu minim pe economie – și o citaţie. Anume, c-am de plătit un leu la Fisc. Și mă atenţiona: “Să nu te pună dracu’ să nu plătești. Altfel, ţi-asumi un mare risc. E caz de pușcărie și dacă nu dai zece lei, popii, la Liturgie. Bisericile noastre sunt dotate cu camere de luat vederi, montate- n ochii sfinţilor – aleși la care te închini. Deci, bine-i să nu păcătuiești și, mai ales, să nu miști în front. Și nu neapărat în mănăstire, ci în ţara ta. Iar dacă plouă, și apa de la streașină te duci la primărie s-o plătești. În caz că te plângi c-amară-i viaţa, și lacrima se impozitează”.
Mă-ntorc la ţiganca mea. Gagica–mi zise: “Iagadai, dagadai, dagadai, da/ Dă-mi mâna ta !/ Hai, vino la Roama ta – că doar știi – toate drumurile voastre duc, dacă nu în Italia sau Anglia, în Spania. La Roama sau la Barcelona”. Îndrăznii să o corectez: “Roma se zice !”
Cu milă, ţiganca se uită la mine pieziș. “Roma sau Roama e tot un drac. Tiganca ta dă cu ghiocu, ghicește la proști…” Iar eu, grăbit, o completai „Norocul! . Râzând, cu gura știrbă – știţi Moscova nu ne dă Tezauru-napoi să-și pună toţi ţiganii și parlamentarii plombe noi – îmi răspunse: “Da papagal mai ești! Nenorocul, nesperanţa și neviitorul îţi ghicește Roama sau Roma, cum vrei tu să-mi zici”. Fazanule, io mi-s postmodernisată și, spre ghinionul tău, chiar realistă. Nu vreau să mint, precum aleșii tăi, când fac campanii electorale. Nu te-amăgesc, ca în poveștile nemuritoare. Ești terminat”.
„Dă-mi inima ta, dă-mi inima ta”, aud alt glas. Era românca- penelopă. “Dă-mi inima ta, altfel vei muri rănit de dragoste de mine”. Mă leg, precum Ulise, de teamă să nu mă–nhaţe porcii din ţara mea, de-un stâlp de-naltă tensiune. Dar, altă drăcovenie; aud în franceză, vorbindu-mi tot ea, pseudoPenelopa, cel mai probabil parlamentăreasă UE, “Donne moi ton coeur!” Apoi, îmi zice și-n engleză: “Give me your heart”. Românca, cred eu, mă cunoștea deci cel mai bine și vedea în mine un erudit, fiind școlit la muncă la cules de struguri, de căpșuni, ori la vreo casă de bătrâni, prin Spania, la… Roma ! Pardon, la Roama.
Trec Prutul înapoi, înot, la Basarbia. Ud fleașcă, deci plouat, o întrebai timid: “Vrei să-ţi unești destinul cu mine și cu ţara mea?”. Aud și nu-mi vine să cred: “Marș, mă, de-aici ! ”
Mă-ntorc cu coada-ntre picioare. Strig la românca – pseudoPenelopa , care prinde al doilea mandat la Bruxelles: “Mai vrei inima mea ?”. Răspunde aleasa de pe scara avionului : “Pleacă dracu’ de-aici ! Hai, pa !”
Tiganca, Roma, zisă și Roama, îmi fredonează la ureche: “Trec, românii, trec/ Se duc și petrec/ Unii la Bruxelles/ Alţii la cules/ De struguri, de căpșuni, de iluzii/ Pierdute-n casa de nebuni”.
“Iagadai, dagadai, dagadai, da! Da, am înţeles !”, îi zisei cu capul plecat, umil, la sol.
Și am luat și eu avionul. Cu destinaţia nu Bruxelles, ci Roma. Sau Roama. Odată cu mine, s-au îmbarcat nenorocul, nesperanţa și neviitorul.
Iagadai, dagadai, dagadai…
Mda !
