Pasiune şi dăruire totală pentru fotbal, în nişte vremuri pe care din ce în ce mai puţini pot spune că le-au trăit, şi le amintesc şi, mai ales, le respectă şi le înţeleg! Aşa s-ar putea “traduce” viaţa lui Mihai Cristache, fostul oficial petrolist şi al Metalului Plopeni, condus ieri pe ultimul drum de prieteni, foşti colegi, oameni cu care şi-a intersectat destinul de-a lungul zecilor de ani în care… a fost “cineva”, la propriu! Deloc puţini – şi, chiar la căpătâiul celui trecut în nefiinţă, la 78 de ani, unii îşi amintesc de şedinţele de dinaintea şi de după meciurile “dificile”; cu Victoria Bucureşti, de exemplu, se pomeneşte numele lui Ilie Bărbulescu (oare câţi îşi mai aduc aminte cine a fost şi câţi au “tremurat”, înainte de 89, la auzul numelui său)! Alţii ştiu de angajările făcute pentru foştii fotbalişti, în diverse structuri, “pentru că era respectat de Dănescu” (alt nume dintr-o categorie specială, pe “vremea lui Nea Mihai Cristache”), ajutorul dat în anumite momente ale carierei, discuţiile cu şi despre arbitri de dinaintea unor partide de fotbal, cu protocoalele aferente, câştigarea încrederii acestora, a adversarilor, celebrele reciprocităţi din Cooperativă! 
Pe la căpătâiul celui dispărut trec fraţii Dridea, Oprişan, Iuhas, cei alături de care, mulţi ani, Cristache a făcut fotbal, la propriu! Fotbalul anilor de atunci, când tribunele se rupeau la meciuri, când fotbaliştii erau favorizaţi ai soartei, idoli în tribune, şi pe străzi, un fotbal de calitate! Apoi, îşi petreceau după-amiezile zilelor de luni, la un pahar de vorbă, serbând momentele frumoase ale vârstei a treia, rândurile celor care au format o familie, la propriu, rărindu-se, din păcate! Cristache este ultimul care s-a dus, după Mişu Ionescu, Moldoveanu, Ion Radu “Caţaonu” – şeful său, şi alţii!
Uşor, uşor, cei „rămaşi” devin mai puţini decât cei „duşi”!
Şi se vorbeşte despre fotbal, chiar şi în curtea bisericii… Mihai Cristache probabil că ar fi fost de acord cu asta – ca la căpătîiul său să se vorbească despre fotbal! S-ar fi băgat în discuţie, dacă putea, să spună “aşa a fost”… Mai ales că a apărut şi Romică Paşcu – un alt prieten din aceleaşi vremuri, pentru unii de glorie, pentru alţii, nu!
Cele mai multe lacrimi însă, ieri, le-a vărsat o copilă… Pentru ea, Mihai Cristache nu a fost nici cel care le găsea apartamente fotbaliştilor, nici cel care pleca vineri de acasă, cu echipa, şi mai venea duminică, sau cel care “plimba” trusele cu cuţite, din Uzina Plopeni, repartiţiile de butelii, sau mobila de la “Nelu la Adi”, ci pur şi simplu un om special… “Bunicul”!
Dumnezeu să te odihnească în pace, Mihai
Cristache!
