Florin Tanasescu
“Doamnă farmacistă, nu am «reţeta verde» de la medic, sunt maniaco- depresiv și, în sevraj fiind, pot deveni chiar impulsiv. Daţi-mi vă rog un xanax pe sub mână. Să dorm, să dorm, să dorm. Și să visez frumos. C-am iubit și eu odată, doi ochi negri la o fată. România”.
Doamna farmacistă se uită la mine cu milă. Și cu-o privire sictirită-mi spune: “Ce, vrei să intru-n pușcărie ? N-am voie. Îţi trebuie recomandare de la psihiatru”.
Merg la spitalul de smintiţi. “Domnule psihiatru, îmi daţi, vă rog, reţetă pentru alprazolam sau, de ce nu, diazepam ? Să dorm, să dorm, să dorm, să nu mai aud glasul proștilor!” Psihiatrul se uită la mine cu milă. Și-mi zice: “Noi protejăm pădurea, deci nu consum hârtia pe unii ca tine. Ia ceva din plante.
În plus, consumul de antidepresive crează dependenţă, cum ar fi dragostea de nevasta altuia, de vreo minoră sau de vreo babă. Iar în faza terminală, ajungi să-ţi strigi în gura mare chiar dragostea de ţară. Mai bine bea un ceai de sunătoare. Și-apoi fugi unde vezi cu ochii: peste hotare. Să intre următorul fandaxat, care de România-i amorezat !”.
Am plecat, la cârciumă, să mă-mbăt. “ E liber, domnu, la masa dumneavoastră? Mulţumesc ! Să facem cunoștinţă: eu sunt un dement. Am iubit și eu, odată, doi ochi negri la o fată. Dumneavoastră ?”
Meseanul se uită la mine cu ochi străini și goi și-mi răspunde „Io sunt Moș Ion Roată”. E clar, îmi spun, sunt dus de tot. Și strig: “ Chelner, o vodcă la mine, rapid, fuge !”
Răspunde ospătarul, râzându-mi în faţă : “Patinează, dar n-ajunge ! Nu avem voie să servim demenţi care mai cred – fără să ia buline în combinaţie cu vodca, rachiul sau coniacul – că ţara asta se va mai face vreodată bine. Ai xanax la tine ? Nu ? Nici distonocalm ?
Lui Moș Ion Roată i se face milă de mine. Intră în vorbă pe nepusă masă. Adică ad-hoc. “Bea de la mine, din paharul ăsta. Dar nu e plin cu votcă, nu-i nici vermut și nici ceva mai rezonabil de băut. Este cucută ! Mai e jumate în pahar, deci vezi și tu partea plină, fără să mai iei bulină. Am și cannabis, dacă vrei”. Și scoate moșul un pliculeţ din buzunar.
Mă ia cu ameţeală. Văd nu cum “lustrele-n pahare curg”, ci iadul se dezlănţuie pe- acest pământ. Gust din zeama verde. Nu-i chiar rea. Până la urmă, cucuta are gust de miere-n România !
“Auzi – întreb prinzând curaj – mata ești cumva Socrate reîncarnat? Și cine, mă rog, te-a condamnat ? Vreun complet de judecată format din cinci securiști” ?
Moșul se uită la mine lung și cu glas pierit, zice: “ Iertarea voastră, români, eu o implor. Am fost, cândva, în Divanul ţării. Îmi pare rău, dar când văd ce-am lăsat în urmă îmi e rușine de mine însumi. Și-a doua oară vreau să mor”.
Căzut sub masă, adică-n nesimţire, aud cum latră câinii la luna de la Bruxelles. Chelnerul sună la “112”. Și sunt urcat, pe targă, în Salvare. O ambulanţieră miloasă îmi face perfuzie cu xanax, alprazolam, vodcă și diazepam. Îmi revin cât ai zice “cormoran”.
Și-atunci m-apropii de frumoasa ambulanţieră, îmbrăcată, ce ciudat – în roșu, galben și albastru – , și imediat mă-ndrăgostesc, cum bine zis-a psihiatrul, de ea. Da, iubesc ţara care pe limba ei piere.
Și neamul în care cucuta are gust de miere.