Nicoleta Dumitrescu
Pentru că, anul acesta, n-a fost reuniune care să nu poarte sigla Centenarului, era imposibil ca ultima lună din 2018 să nu aibă consemnat şi un eveniment care să fie pe post de …piatră de temelie. Şi nu a fost pusă pentru un obiectiv obişnuit, ci pentru unul cu bătaie lungă. Despre ce este vorba? La începutul acestei săptămâni s-a aprobat, cu majoritate covârşitoare, drept “obiectiv realist”, adoptarea monedei euro de către România în orizontul de timp 2024-2026! Cum decizia a fost votată de către membrii Comisiei de fundamentare a Planului naţional de adoptare a monedei euro, se pare că nu a fost vorba despre vreun moft al actualei echipe guvernamentale, încercând să bifeze, într-un mod inedit, unele dintre promisiunile puse în aplicare în programul de guvernare – respectiv majorarea lefurilor unor categorii de angajaţi din sistemul public şi a punctului de pensie.
Trecerea la moneda euro reprezintă o altă obligativitate asumată de ţările care fac parte din “marea familie europeană”, fiind un fel de “vrei nu vrei, bea Grigore agheasmă”!
Analizând însă ce va însemna trecerea de la moneda naţională la cea europeană, cu siguranţă, cel mai mare impact, mai ales emoţional, va fi în cazul românilor de rând care, inclusiv în momentul de faţă, cu greu pot să transforme bruma de lei româneşti cu care mai rămân de la o leafă la alta în euro.
Iar asta se întâmplă mai ales din cauza faptului că vremurile de astăzi au adâncit şi mai mult prăpastia dintre clasele sociale, situaţie care a făcut ca procentul celor din clasa mijlocie să se reducă din ce în ce mai mult, nu puţini fiind cei care abia reuşesc să trăiască din leafa numărată leu cu leu!
Astfel, uitându-se la borcanul plin cu mărunţiş, în care se zăresc mai ales monedele mici aurii de 1 ban, cei mai mulţi dintre români, cu siguranţă, se gândesc cu strângere de inimă la “obiectivul realist” gândit de guvernanţii de astăzi, cel potrivit căruia, peste opt ani, aşa cum se preconizează, vor vedea bancnote în euro şi cenţi în propriile portmonee.
Oare, dacă acum, o pâine costă un leu, iar o legătură de verdeaţă 50 de bani, în 2020 cât vor costa acestea transformând leii româneşti în euro? Şi-apoi, cei care, în momentul de faţă, la câte un colţ de stradă, stau cu mâna întinsă cerând să fie ajutaţi măcar cu un bănuţ, peste opt ani cât vor cere: un euro sau un eurocent? Greu de dat răspunsul astăzi. Cert este însă faptul că transformarea monedei naţionale în euro pare o adevărată piatră de încercare încă de pe acum, în condiţiile în care nici valoarea banilor nu mai este ceea ce a fost odată. Iar acest lucru se vede mai ales la raft, când un produs pe care îl cumpărai la un anumit preţ, în urmă cu două trei luni, acum este cu 20-30 de bani mai mult.
Diferenţa este că, dintre toţi, cei mai fericiţi sunt tot guvernanţii, care nu mai prididesc să se înalţe în slăvi, unii pe alţii, mai ales datorită reuşitei majorării salariilor bugetarilor. Iar euforia generalizată ar avea, în cazul lor, şi o explicaţie, plecând de la faptul că, atunci când vine vorba despre bani, aceştia sunt destul de familiarizaţi cu moneda euro, nelipsită şi din propriile lor buzunare. În concluzie, dinspre ei, orizontul 2024-2026 pentru trecerea la euro nici nu poate fi altceva decât un… obiectiv realist!
