Luiza Radulescu Pintilie
Nu nerăbdare şi aşteptare a Crăciunului ce va veni în curând, ci, da, dor adevărat de sărbătoarea de cândva, rămasă aninată în gând, împodobind un verde brăduţ cu amintiri ale copilăriei. Nu un brad înalt, cu vârful până în tavan, nici adus de peste mări şi ţări şi acoperit de decoraţiuni pretenţioase din vârf până la ultima rămurică, ci un pom mititel, cu crengi rare, răspândind în toată casa miros de răşină. Cumpărat de bunii mei părinţi pe ascuns şi aşezat abia în seara de Ajun într-un suport de lemn lângă fereastra cu perdea albă, dantelată, şi împodobit cu globuleţe mici, fragile, din sticlă, care atunci când se spărgeau îţi lăsau în palmă un praf cristalin, strălucitor, ca de sub bagheta fermecată a unei zâne, iar la colţul ochilor lacrimi de păreri de rău. Ascunzând printre crenguţe ghirlande din hârtie creponată şi stele care-şi desfăceau, ca mici armonice, frumuseţea, bomboane înveşmântate în polei colorat şi lumânărele a căror lumină mi-o închipuiam arzând fiindcă mult mai târziu instalaţiile electrice s-au aprins cu adevărat.
Un brăduleţ lângă tulpina căruia darurile nu erau ascunse sub învelişul foşnitor al hârtiei de împachetat, lăsându-mă să văd de departe cărţile de poveşti, fularul, perechea de mănuşi, portocalele sau stiloul lăsate pentru mine de un moş pe care îl chema când Crăciun, când Gerilă, într-un amestec de tradiţie, de credinţă şi de mistificare, cum s-a întâmplat cu multe lucruri în acea vreme. De altfel, nu conta în niciun fel numele aducătorului de daruri, pe care îl ştiam din poveştile mamei şi din imaginea din cărţi purtând haine roşii, încins cu o centură lată şi neagră din piele şi având plete, barbă şi mustăţi răsucite albe.
De brăduţul acesta mi-e dor, venit în casa noastră în noaptea de dinaintea zilei de Crăciun şi plecat imediat după Anul Nou, ca să ne lase răgazul să-i trăim bucuria şi apoi dorinţa viitoarei reîntâlniri. Fiindcă mi-e dor de fapt de un Crăciun venit în linişte, aproape tainic, nu „ explodând” de la sfârşit de noiembrie în lumini orbitoare pe străzi şi uliţe, în magazine şi instituţii, pe acoperişurile caselor şi la ferestrele lor, în curţi şi grădini, în copaci şi în fiecare stâlp, iar apoi „uitat” aşa mult timp, până aproape să întâlnească luminile Paştilor. Am în ochi imaginea câte unui brăduţ zărit pe fereastra câte unei case, cu steaua lui roşie, strălucitoare din vârf şi mai ales mă învăluie şi acum mirosul dulce al cozonacilor copţi venit din toate părţile. Nu am să uit niciodată imaginea tăvilor înşirate pe masa din bucătăria noastră, dis-de-dimineaţă aşteptându-şi rândul să intre în cuptor sau tocmai scoase de sub dogoarea flăcărilor domolite ale focului şi acoperite cu un ştergar alb, dantelat, ca să se răcească în tihnă. Ce bucurie aduna în ea cea dintâi felie de cozonac aburind, în a cărei cocă aurie se împleteau cuburi de rahat colorat, stafide şi miez de nucă ! Ce mister pentru mine maioneza amestecată încet-încet, peste care mama picura câţiva stropi de apă rece, ca să nu se „taie”, umplând dintr-o dată castronul mare, înflorat, şi pe care o întindea apoi, cu îndemânare, peste platoul cu salată boeuf, mereu ornat cu flori din ardei roşu, cu mijloc din măsline şi frunze din castravete murat. Şi niciodată peste an mirosul şi gustul salatei, ale cozonacilor şi ale saramalelor fierte nu pe aragaz, ci pe plita încinsă a sobei de teracotă, nu erau ca de Crăciun ! Şi nici acum ca atunci, oricâte bunătăţi ne-ar îmbelşuga masa şi oricât de înalt şi de împodobit ar fi bradul de Crăciun! Poate pentru că mi-e dor de simplitatea, de căldura, de firescul unei rânduieli a sărbătorii pe care acum o simt pierdută în tevatura ce o înconjoară începând mult prea devreme şi încheindu-se mult prea târziu ! Şi o face adesea cu un zgomot care tulbură parcă şi trăirile lăuntrice şi cu un „sclipici” care împrăştie nu magie, ci mai degrabă superficialitate şi un fel de bucurie pe repede înainte.
„La casa cu oameni buni, Dumnezeu face minuni“ spune un vers dintr-o veche colindă şi cuvintele acestea rimează pentru mine perfect cu un „leru-i ler” al cărui înţeles nimeni nu a ştiut să mi-l descifreze exact, tocmai de aceea îmi place şi mai mult fiindcă în vechimea şi în melodioasa lui rezonanţă din zilele Crăciunului şi apoi ale Anului Nou alătur dintotdeauna şi înaltul dumnezeirii, şi lumina binefăcătoare a tainei, şi rugăciune, şi cântec, şi urare, şi nădăjduire a dorinţelor împlinite.
Mi-e dor de un Crăciun liniştit, aşezat, care să nu fie doar al feeriei luminii străzilor şi al celor puse la streşinile caselor şi la balcoanele blocurilor. De unul care vine nu grăbit, în avans, ci exact în zilele rânduite în calendar, încât să-l aştepţi, să-l trăieşti şi să-l pătrunzi în profunzimea lui, care poartă nu doar stele de împodobit bradul, fundă sclipitoare de legat cadouri, ci mai ales nepreţuite podoabe sufleteşti. Dalbe flori şi leru-i ler, zile bune-n sărbători…
