Giorgiana Radu
Decembrie, luna lui Undrea, pe care grecii o atribuiau lui Poseidon, își așterne, peste fiecare dintre noi, melancolia trecutului și prezentului deopotrivă. Înhămaţi de responsabilităţi, evadăm cu greutate din griji, pentru a intra în universul Sărbătorilor de Iarnă.
Acest decembrie a fost, pentru mulţi, mai încărcat, istoric și spiritual. Centenarul, pecetea sub care a stat anul 2018, a întregit Ziua Naţională, prin neuitarea și pomenirea bunilor și străbunilor noștri care și-au „donat sângele” întru plămădirea pământului românesc, pe care mulţi îl calcă, azi, în picioare.
Trist este faptul că ghiolbănismul conducătorilor de astăzi a fost consolidat peste dăruirea și credinţa celor care și-au lăsat, cu știinţă, copiii orfani și soţiile văduve.
Bunica din partea mamei îmi povestește, provocată de curiozitatea mea, cum tatăl ei, pe care nu și-l amintește decât din relatările altora, „chemat la război”, nu putea să se desprindă de ea, copilul cel mic dintre cei cinci fraţi. „Mă lua în braţe și-i spunea ţaţei Niculina să aibă grijă de mine. Pleca până spre fântână și iar se întorcea să mă ia în braţe. Asta a făcut de câteva ori. Nu putea să se desprindă de mine. Parcă știa că nu se va mai întoarce. Mama, în ziua aceea, era plecată la muncă”, îmi spune bunica, completând, cu laude, tăria și fidelitatea mamei ei, Chiţa, femeie tânără care, după moartea soţului, nu s-a îngrijit decât de creșterea copiilor.
Emoţionată și mândră în același timp de faptul că străbunicul meu a contribuit cu propia-i viaţă și, într-un fel, cu sacrificiul familiei, la reîntregirea acestui neam, încerc s-o conduc pe bunica pe un alt făgaș. Acela al bucuriei, al miracolului.
O întreb de amintirile legate de Crăciun. Îmi povestește de colindatul prin sat, de puţinele dulciuri pe care le găsea sub bradul improvizat din câteva crenguţe, de păpușile pe care și le confecţionau singuri, copiii de atunci, din rochiile vechi. Vocea ei veselă, cu care mi se confesează, îmi arată că vârsta pe care o are n-a șters nimic din trăirile de cândva. Ba chiar, nu demult, mi-a mărturisit că sufletul ei e același de la 16 ani, doar chipul o împiedică să arate acest lucru.
Încercând o asociere cu generaţia copiilor de azi, nu pot să nu-mi exprim teama că ei, copiii noștri, adulţii de mâine, vor fi lipsiţi de amintiri, mai ales de cele ale Crăciunului. Nu cred că Smartphone-ul performant primit de la Moș Nicolae sau de la Moș Crăciun va mișca, peste ani, celula sufletească a celei mai frumoase perioade din viaţă. Sau…Depinde, în mare măsură, de noi, părinţii, să construim amintirile de mâine ale copiilor noștri.
Amintiri palpabile, care să domine timpul. De pildă, Luciana, fiica mea de 11 ani, îmi cere să facem cozonaci de Crăciun. Îmi place să gătesc, dar nu mă încumet la deserturi. Și, totuși, pentru a-i crea ei bucurii și amintiri, voi sacrifica făina, laptele și ouăle, indiferent de rezultat. În fond, amintirea este cea cu care ne hrănim peste timp.
