Florin Tănăsescu
Început de ianuarie 90, violet. Un glas discret îmi susură-n ureche: “Un joc la păcănele îţi oferă salariu pe viaţă garantat, vouchere, vacanţe în Insulele Canare”.
Suna tentant oferta și, ca un dement, la început am pus drept miză, tot ceeea ce înseamnă nu numai codrul des, ci chiar și umbra lui. Făcui o ţară netedă ca-n palmă. Pierdui, adică, și începui să fluier a pagubă, cântând “ La mijloc de șesul des”. Dar, mă consolai zicând: “Deh, ghinionul începătorului”, deși ecoul tot repeta: “Ba al prostului care își vinde ţara”.
“Recuperaţi-vă prejudiciul mizând pe tot ce-au construit nesimţiţii în anii de tristă amintire, când doar Pronosportul vă oferea o Dacie sau o Mobră drept câștigul cel mai mare!”, mă bântuie un vis/coșmar. Și am căzut în plasă iar; am mizat pe-o fabrică și trei uzine. Mă așezai comod pe scaun – la păcănele, cum zisei – și așteptai precum un papagal s-apară trei cifre norocoase – 777 – cu speranţa vagă că voi fi primul ce va găsi Sfântul Graal. Dar, apăru, ca dracu, 666 ! “ Ghinion, mon cher, îmi zise o fătucă, animatoare. 666 nu figurează în programul nostru de premiere. Deci, sunteţi din nou perdant. Dar, în mărinimia noastră, din partea casei, în locul fabricii și-a ălor trei uzine pierdute, patru malluri vă construim.
Oh, mulţumim !, am zis. Și, pe mai departe, la viciul ăsta dedat, nicicum nu m-am lăsat. Aveam deci mall, ce-mi mai trebuia ? Alt joc la păcănea.
Sala de joc e plină. Un nor gros de fum (știţi, era pe vremea când nu apăruse legea cu tutunul interzis în incinte pierzătoare și nici Chevron Texaco nu-și deschisese filiale pe-aici) îmi întunecă privirea, iar neuronii nu mai făcură joncţiunea. Gagici în minijup – puteau să-mi fie fiice, dar ce contează ăst amănunt minor, când miza este mare pentru-un parior – îmi susurară, precum Eva lui Adam cel năuc: “Sub casă n-ai teren ? N-ai și tu un beci, acolo, în care-ţi ţii damigenele pline cu vișinată ?”
Răspunsul meu afirmativ le-a încântat. Una brunetă – eu, deh, eram cam ameţit și mintea o aveam blondă – îmi face o ofertă de nerefuzat: “Ce zici, dragă, dacă te trimitem într-o scurtă vacanţă prin Vegas? Este oferta din partea casei, iar tu, ca bun românaș, te-apuci să imporţi gaz. Iar deasupra beciului, unde-ai damigene, o bormașină și- o mistrie, îi lași pe-austrieci să-și facă benzinărie”. Am zis da.
Din city-breakul de la Vegas odată-ntors (era sfârșit de noiembrie și frig ca dracu-n ţară), am întrebat de unde fac și eu rost de-un pumn de grâu, la încolţit să-l pun, că se apropie Sfântu’ Andrei, creștinătorul nostru.
“Boabe de grâu ? Ce-ai mă, ai înnebunit ?, îmi spuse unul, paznic la un depozit de pătrunjel de prin Bulgaria importat. Cum să găsești grâu în România? Așa ceva este, de câţiva ani încoace, un fel de trufanda. Repet, ţi-e rău ?” Nu, nu mă simţeam bine. Și bătui la prima ușă să cer o cană de apă. “Intraţi, nu ezitaţi! Lanţul nostru de farmacii – perete în perete – are program non-stop. E multă lume bolnavă la voi, în România, și are nevoie de buline”, îmi spuse farmacista, privind cu milă la mine.
Luai, nu știu ce dracu, și mă simţii mai bine. Și revenii la hobbyul meu, care de vreo treijde ani mă ţine: jocul la păcănele. “Pe ce mizaţi, monsieur?”, mă-ntreabă o puștoaică fumând o ţigară electronică.
Pe viitorul ţării mele, îi spusei eu stingher. “Ne pare rău, dar este deja amanetat”, îmi suflă piţipoanca aburu’ de la ţigară-n nas. Cântă la altă masă. Iar bodyguarzii m-au scos în șuturi afară. Bezmetic, fredonând “Unde-s iluziile mele, care le-am avut”, pe drum, am întâlnit și malluri, și case de pariuri, și farmacii non-stop, și benzinării.
La o răspântie, vântul hai – hui răsfoia o carte: “Ciulinii Bărăganului”.
